Eric Berne (1910-1970) a fost psihiatru și psihoterapeut. După ce s-a pregătit pentru a deveni psihanalist, s-a gândit mai bine și a creat o nouă abordare psihoterapeutică: analiza tranzacțională. Una dintre cărțile lui în care explică analiza tranzacțională este Ce spui după Bună ziua?

Foarte pe scurt, analiza tranzacțională se referă la tranzacțiile din relațiile interumane, dar nu oricum, ci luând în considerare că fiecare persoană manifestă trei stări ale Eului: cel de Părinte, cel de Adult și cel de Copil. Practic, fiecare dintre noi se pune în aceste stări – de Părinte, Adult sau Copil – în diferite interacțiuni. În starea de Părinte, gândim, simțim și reacționăm la fel cum făceau părinții noștri (mama sau tatăl) atunci când noi eram copii. În starea de Adult, evaluăm obiectiv mediul și calculăm probabilitățile și posibilitățile pe baxa experienței anterioare (e starea în care, teoretic, tindem să stăm cel mai des, pentru că provoacă cele mai puține probleme). În starea de Copil, ne întoarcem la fetița sau băiețelul care am fost, simțim, gândim și acționăm ca în jurul vârstelor de 2-5 ani; această stare nu este considerată puerilă sau imatură.

În interacțiunea dintre doi oameni, fiecare dintre ei se poate plasa într-una din aceste stări, de Părinte, Adult sau Copil. Prin urmare, tranzacțiile din relație nu se petrec între doi oameni, ci între cele șase instanțe ale celor doi oameni.

Atunci când tranzacția este între starea de Părinte a unei persoane și starea de Copil a celeilalte, Berne o numește tranzacție complementară. Unul se plasează în rol de părinte și celălalt în rol de copil și, cumva, reușesc să se înțeleagă.

Problemele apar când tranzacțiile sunt încrucișate. Adică o persoană i se adresează celeilalte din rolul de Părinte, așteptând supunere, dar această a doua persoană răspunde din starea de Adult, ceea ce i se va părea primului o nesupunere, o neobrăzare. În acest caz, comunicarea se întrerupe.

Structurarea timpului în analiza tranzacțională

O altă idee dezvoltată de Eric Berne se referă la nevoia oamenilor de a structura timpul. Nu ne place timpul nestructurat, motiv pentru care nu ne face plăcere să săm singuri și preferăm tot felul de activități, deși ne aduc puțină satisfacție.

Berne a ajuns la ideea că avem nevoie să ne structurăm timpul după ce s-a gândit că avem trei tipuri de pulsiuni/foame de bază:

• Foamea de stimuli sau de senzații. Căutăm activ senzațiile, de aceea încarcerații vor să evite izolarea și tot de aceea parcurile de distracții sunt pline.
• Foamea de confirmare. Căutăm niște senzații speciale, pe care le putem primi numai de la alte ființe umane (sau, în anumite cazuri, de la un animal). Avem nevoie de mângâierea, vocea, căldura, mirosul altei ființe.
• Foamea de structurare. Avem nevoie grupuri și organizații, dar și de un timp structurat și organizat.

Apoi, structurarea timpului are și ea patru forme, care se regăsesc în comportamentul social, pe termen scurt: retragerea (când, într-o posibilitate de interacțiune, de exemplu în tren, oamenii nu comunică), ritualul (sunt programate din exterior, prin tradiție și obiceiuri sociale), acțiunile (munca, ocupațiile din timpul liber, jocurile, ca seturi de tranzacții cu intenții ascunse) și intimitatea (ca relație sinceră, lipsită de jocuri, cu dăruire și primire sinceră). Dintre acestea, retragerea și intimitatea sunt cazurile-limită.

Toate aceste forme de acțiune socială sunt, spune Berne, modalități de structurare a timpului cu scopul de a evita plictiseala și de a obține cea mai mare satisfacție posibilă în fiecare situație.

Fiecare persoană are un scenariu de viață în funcție de care își organizează timpul, folosind aceste forme de comportament social. În general, scenariile de viață se bazează pe iluzii copilărești, iar la unii oameni acestea se pot derula toată viața. De cele mai multe ori, scenariile conțin în mare parte activități rituale, activități de muncă, de timp liber și jocuri, care duc la satisfacție imediată, intercalate cu perioade de retragere și intimitate.

Există însă și oameni pentru care iluziile se destramă treptat, ceea ce duce la crize de viață, cum ar fi revoltele adolescenților sau așa-numitele crize ale vârstei mijlocii, care duc la o reconturare a filosofiei de viață. Atunci când o persoană încearcă cu disperare să-și mențină iluziile, poate ajunge la depresie sau spiritualism. Când, din contră, își pierde brusc toate iluziile, poate ajunge la deznădejde.