„La vârsta de cinci ani îmi făceam socoteala că, dacă ar fi să trăiesc până la vârsta de șaptezeci, înseamnă că nu parcursesem decât a paisprezecea parte din întreaga-mi viață și simțeam ca pe un lucru aproape insuportabil plictisul traseului ce-mi rămânea de străbătut. În adolescență uram viața și eram mereu în pragul sinuciderii, de la care mă oprea însă dorința de a învăța mai multă matematică. În prezent, dimpotrivă, mă bucur de viață și mai că aș putea spune că pe fiecare an ce trece mă bucur și mai mult de ea”, spunea Bertrand Russell în cartea În căutarea fericirii, publicată în 1930, când avea 58 de ani. Matematicianul și filosoful britanic a mai trăit până la 98 de ani.  

Secretul fericirii lui – sau cel puțin al plăcerii pentru a trăi viața –, spunea Bertrand Russell, a fost, de fapt, o sumă de mai multe secrete: pe de o parte, a descoperit care sunt lucrurile pe care și le dorește cel mai mult și a obținut multe din aceste lucruri (și, când a scris asta, încă nu obținuse Nobelul pentru literatură, pe care l-a luat tocmai în 1950), pe de altă parte, a ajuns să fie fericit pentru că a reușit să se detașeze de unele „obiecte ale dorinței” pe care le-a considerat, de la un punct încolo, „esențialmente inaccesibile”. Se referea la dobândirea de cunoștințe despre indiferent ce domeniu, dar sigur că aceste lucruri inaccesibile pot să fie diferite pentru fiecare dintre noi.

În fine, în mare măsură, Russell a pus fericirea lui mai ales pe seama faptului că a început să fie tot mai puțin preocupat de sine. Pe scurt, de la omul care stătea ore întregi să mediteze la propriile păcate și defecte și care, drept urmare, ajunsese să se creadă un om jalnic, cu timpul a învățat să fie indiferent față de sine și defectele lui, concentrându-se tot mai mult asupra lucrurilor exterioare lui: starea lumii, persoanele pentru care simțea afecțiune sau diferite domenii pe care era interesat să le cunoască.

Da, spune filosoful, și atenția îndreptată către lucrurile exterioare poate produce suferință. În lume sunt mereu războaie, oamenii dragi pot să moară uneori, iar cunoașterea unui domeniu sau altul poate fi foarte dificilă. Dar suferințele de acest gen nu distrug calitatea esențială a vieții, cum o fac suferințele care izvorăsc din dezgustul de sine.

„Iar fiecare interes exterior inspiră câte o activitate care, cât timp acel interes rămâne viu, este un antidot al plictisului”, mai spune el, după care adaugă că preocuparea pentru sine însuși, dimpotrivă, nu duce la nicio activitate fructuoasă.

Dacă ar fi să separăm categoric cele două lucruri – interesul pentru sine și interesul pentru lumea exterioară – și dacă am privi interesul față de sine numai ca pe o înșiruire de gânduri despre cum nu ești bun de nimic, fără vreo acțiune de îmbunătățire, probabil că marele filosof are dreptate. A fi orientat exclusiv către sine, adică egocentric, dar departe de lume și de natură nu poate avea ca rezultat decât suferința.

Din fericire (!), aceste lucruri nu sunt luate separat în cazul omului normal, despre care cam toate cărțile de psihologie spun că se acceptă pe sine, îi acceptă pe ceilalți, acceptă natura și are încredere în soluții (adică are speranță).

Un astfel de om este personajul Hirayama din filmul Perfect days (2023, în regia lui Wim Wenders, FOTO) pe care – întâmplător – l-am văzut în aceeași zi în care am citit rândurile de mai sus scrise de Bertrand Russell.

Pe scurt, Hirayama e un om simplu, dar nu banal, care curăță toalete publice în Tokyo, care are niște rutine extrem de simple, dar care îi aduc liniște sufletescă (și, deci, fericire): se uită la cer în fiecare dimineață, își cumpără o cutie de cafea, ascultă muzică de pe casete în mașină, citește cărți la lumina veiozei, mănâncă în câteva locuri în care se cunoaște cu proprietarii, merge la spălătorie, la baia publică (pentru că nu are o baie a lui), face poze cu un aparat foto vechi și le developează în oraș, își îngrijește plantele.

Hirayama e un om întors către sine, dar care nu a abandonat lumea complet. Găsește fericire în lucrurile mărunte, deși e solitar și nu-i pică ușor când rutinele îi sunt date peste cap de niște adolescenți. E și un om care își face treaba impecabil, chiar dacă treaba lui e să curețe WC-uri (pentru că așa a ales, nu pentru că nu ar fi putut face orice altceva mai bun). E un exemplu perfect despre ceva ce tot auzim dacă ne interesează dezvoltarea personală (dar nu așa cum se referea la ea Bertrand Russell): despre aici și acum, despre a trăi în prezent.

De altfel, așa și zice Hirayama: „data viitoare e data viitoare, acum e acum”.

Și, pentru că uneori lucrurile se leagă (când cauți să le legi), despre același lucru e și cântecul Nu-l dau pe azi pentru mâine al lui Alexandru Andrieș:

În fereastră-i cerul înrămat,
În odaie am scaun şi pat
Şi pe masa albă nişte pâine…
Lucrurile-mi sunt în geamantan,
Praful nu l-am şters de-acum un an,
Dar nu-l dau pe azi pentru mâine.