Terapia nu trebuie să însemne neapărat să stai pe o canapea aproape o oră. Sesiunile de psihoterapie în mers – walking therapy – nu sunt ceva obișnuit în România, dar pe afară sunt tot mai des întâlnite aceste alternative la clasicele ședințe care implică un fotoliu și o canapea. M-am gândit că aș putea să integrez și eu astfel de întâlniri, complementar cu lucrul în cabinet, așa că am vrut să analizez avantajele și dezavantajele.

Înainte de a continua, e bine să știi că walking therapy se referă la faptul că terapeutul și clientul merg pe jos, în aer liber, în timp ce vorbesc „umăr la umăr”, deci în timpul în care procesul terapeutic se desfășoară.

Nu mai știu în ce context am auzit pentru prima dată despre acest concept, dar e unul la care mă gândesc tot mai des atunci când oamenii cu care lucrez vin, se așază pe canapea în timp ce afară e plăcut de cald și frumos și încep să spună, printre altele, că:

⏰ nu au timp să facă nici 10 minute de mișcare

😰 le e teamă că se îngrașă de la tratamentul psihiatric

👣 nu găsesc motivație să iasă la plimbări, nici măcar scurte

Pe cât de rigid știm că e cadrul terapeutic în psihanaliză – cu o canapea sau divan și fotoliu, lucru pe care l-au preluat ulterior cam toate psihoterapiile – pe-atât de lipsit de rigiditate era Freud în abordările lui. Se spune că fondatorul psihanalizei obișnuia să meargă și să vorbească cu pacienții lui pe bulevardul Hauptallee din Viena, pentru că asta îl ajuta să fie mai inspirat (în psihanaliză se numesc pacienți, pe când tipurile mai recente de psihoterapie îi numesc clienți, pentru că nu toți cei care vin în terapie au și diagnostic psihiatric).

În timp, discuțiile despre importanța cadrului terapeutic au făcut ca imaginea clasică despre o sesiune de psihoterapie să fie asta: o cameră, o canapea, unul sau două fotolii, o măsuță mică și șervețele, lumină prietenoasă, liniște. Eventual niște cărți – neapărat de psihologie – și ceva plante în decor.

Și e foarte bine așa. Oamenii vin în cabinet după o săptămână cu de toate și încep să vorbească.

Însă, dacă tot există din ce în ce mai multe discuții – și chiar studii – despre eficiența sesiunilor de terapie în mișcare, de ce să nu o abordăm, măcar din când în când?

Am zis de studii. Am găsit, de exemplu, un studiu realizat pe bărbați din Canada (din februarie 2025), care sugera că desfășurarea ședințelor în aer liber poate duce la o implicare și rezultate mai bune în rândul bărbaților, din mai multe motive, cum ar fi orientarea umăr-la-umăr, care înseamnă un contact vizual redus, ceea ce îi poate face să se simtă mai puțin interogați când vine vorba despre subiecte sensibile, dar și din motive indirecte, care țin de mișcare și stat în aer liber.

Un alt studiu (2024), chiar dacă extrem de redus – 3 bărbați și 2 femei care au participat la 6-8 ședințe de terapie în mișcare – a arătat că stresul psihologic al acestora s-a redus. Participanții au considerat că efectul natural și liniștitor al mediului exterior, combinat cu mișcarea, au facilitat un sentiment de libertate în exprimare și, astfel, a maximizat beneficiile spațiului terapeutic.

Sunt doar două dintre studiile care susțin terapia walk-and-talk ca o intervenție eficientă pentru creșterea stării de bine la adulți și adolescenți.

Având în vedere că activarea comportamentală și mișcarea în orice formă agreată de client sunt printre sarcinile terapeutice propuse cel mai des pentru intervalele dintre ședințele de terapie, de ce să nu integrăm uneori mișcarea – sub formă de mers lejer – și terapia? 2 în 1.

Am încercat să mă gândesc la avantaje, dar și la posibile dezavantaje. Și uite ce-am găsit:

Dezavantaje ale terapiei în mișcare:

• Condiții meteorologice nefavorabile – totuși, dacă walking therapy este integrată ca parte a terapiei convenționale, sesiunile de walk-and-talk nefiind obligatorii de fiecare dată, se pot evita zilele reci sau ploioase.
• Limitări pentru persoanele cu probleme de mobilitate – nu toată lumea se simte confortabil la plimbare, iar acest tip de terapie nu este potrivit pentru toți clienții din punct de vedere fizic.
• Distrageri din mediu – zgomotul, trecătorii sau traficul pot întrerupe fluxul conversației; din acest motiv, e recomandat ca sesiunile să aibă loc în spații publice, dar mai liniștite și mai puțin circulate.
• Poate părea mai puțin „serios” – unii clienți pot percepe terapia prin mers ca fiind informală sau superficială, motiv pentru care consider că ea ar trebui să fie o opțiune, nu o obligație; o persoană poate să agreeze această variantă de terapie, dar altă persoană poate să nu. E în regulă în ambele variante.
• Nu poți integra unele exerciții terapeutice – când vine vorba de walking therapy nu poți folosi tehnici sau exerciții terapeutice cum ar fi „scaunul gol” sau imageria dirijată. Totuși, dacă aceste sesiuni sunt integrate în terapia clasică, de exemplu cu o sesiune în mișcare la trei sesiuni în cabinet, acestea vor reprezenta mai degrabă un beneficiu, nu un neajuns.
• Probleme legate de confidențialitate – în lipsa unui spațiu închis de siguranță fizică și emoțională, unele persoane pot experimenta disconfort sau anxietate. Există riscul ca cineva cunoscut să vadă clientul în timpul sesiunii, să fie oprit, salutat, ținut de vorbă. În acest caz, fie sesiunea va fi întreruptă, fie persoana se va simți obligată să dea clarificări și e posibil să nu-și dorească acest lucru. De aceea, preocupările referitoare la confidențialitate trebuie discutate anterior.
• Câteodată pur și simplu nu ai chef – sesiunile de terapie în mișcare trebuie stabilite anterior, dar e posibil ca, deși ai confirmat cu o zi înainte, în ziua de terapie pur și simplu să nu ai chef să mai faci niște pași și să preferi să stai pe canapea. Pentru aceste situații, e bine să existe întotdeauna un „plan B”

Avantaje ale terapiei în mișcare:

• Reduce stresul și anxietatea – mișcarea fizică în aer liber, într-un loc puțin populat și cu vegetație, cum ar fi un parc, poate reduce nivelul de cortizol și induce o stare de calm.
• Crește sentimentul de libertate – spațiul deschis și lipsa cadrului rigid al cabinetului, împreună cu o atitudine deschisă a terapeutului în ceea ce privește sesiunile, pot favoriza exprimarea liberă.
• Reduce disconfortul față de contactul vizual – unele persoane se simt inconfortabil atunci când se află într-o situație care poate fi percepută drept confruntativă. Uneori, cu toată blândețea terapeutului, poziția față în față poate fi greu de suportat, mai ales când e vorba despre subiecte mai delicate. De aceea, poziția umăr-la-umăr, în care sunt puși terapeutul și clientul atunci când merg alături, poate fi mai confortabilă pentru persoanele care se simt inhibate în terapia tradițională.
• Beneficii fizice suplimentare – plimbările îmbunătățesc condiția fizică, somnul și nivelul de energie, iar ele sunt necesare mai ales în cazul persoanelor care urmează un tratament psihiatric și care prezintă un risc mai mare de sedentarism. Sesiunile de terapie în mișcare nu au numai beneficiul direct al mișcării, ci și al conștientizării că „se poate”. Astfel, o persoană căreia îi e dificil să iasă la plimbări din motive psihice sau din cauza unei motivații scăzute se poate mobiliza și între sesiuni să iasă din casă pe distanțe scurte.
• Crește angajamentul în terapie – nu spun eu, spun unele studii că persoanele reticente față de psihoterapie pot fi mai deschise la această variantă mai informală. De asemenea, poate crea senzația de egalitate, de parteneriat în relația terapeutică, ceea ce va duce la o mai mare implicare a clientului în propriul proces terapeutic.
• Conectare cu ce e în jur – expunerea la mediul natural exterior al clientului este asociată cu starea de bine, claritatea mintală și a fi în prezent; acel „aici și acum” despre care se bate monedă în psihoterapie, cu referire la a fi conectat la momentul prezent.
• Terapie prin expunere – în unele situații, cum sunt cele referitoare la probleme legate de anxietatea socială sau fobii, terapeutul apelează la o tehnică numită „terapie prin expunere”, care înseamnă expunerea graduală la anumite situații cu potențial de stres. Terapia în mișcare este, astfel, o formă de terapie prin expunere la mediu.
• Flexibilitate – disponibilitatea terapeutului de a completa sesiunile tradiționale de terapie cu această formă de terapie în mișcare crează o atmosferă mai relaxată și mai informală, ceea ce poate ajuta clientul să se simtă mai confortabil să se exprime.
• Un terapeut mai relaxat – chiar dacă, atunci când ne gândim le beneficiile unei terapii, ne gândim numai la ce e benefic pentru client, terapia în mișcare îl poate face și pe terapeut mai relaxat. Iar un terapeut mai relaxat e un terapeut mai capabil să fie atent la clientul său. Uneori, orele îndelungate de stat pe fotoliu pot fi provocatoare, iar câteva sesiuni de terapie în mișcare presărate printre cele clasice ar putea aduce beneficii majore pe termen lung pentru ambele părți implicate.

Dacă o persoană are disponibilitatea și capacitatea fizică și psihică de a participa la sesiuni de terapie în mișcare, integrate într-o formă de terapie clasică, de cabinet, acestea trebuie planificate minuțios, astfel încât să existe un punct de plecare și de oprire, traseul ales să fie unul care nu impune dificultăți și nu este aglomerat, impunându-se o ținută și încălțăminte lejere.

Sunt, la rândul meu, dintre terapeuții care consideră că bunăstarea vine atât din conexiunile dintre oameni, cât și din conexiunile dintre oameni și locuri, în anumite momente și în cadrul unor activități specifice. În mare parte, conținutul și procesul din sesiunile din walking therapy rămân aceleași ca în sesiunile desfășurate în cabinet, iar mutarea terapiei în aer liber din când în când, din punctul meu de vedere, nu poate fi decât un plus.

Dacă vrei să discutăm despre posibilitatea includerii unor sesiuni în mișcare în terapia ta, mă poți contacta aici.