• Walking therapy. De ce să iei în calcul și sesiuni de terapie în mers

    Walking therapy. De ce să iei în calcul și sesiuni de terapie în mers

    Terapia nu trebuie să însemne neapărat să stai pe o canapea aproape o oră. Sesiunile de psihoterapie în mers – walking therapy – nu sunt ceva obișnuit în România, dar pe afară sunt tot mai des întâlnite aceste alternative la clasicele ședințe care implică un fotoliu și o canapea. M-am gândit că aș putea să integrez și eu astfel de întâlniri, complementar cu lucrul în cabinet, așa că am vrut să analizez avantajele și dezavantajele.

    Înainte de a continua, e bine să știi că walking therapy se referă la faptul că terapeutul și clientul merg pe jos, în aer liber, în timp ce vorbesc „umăr la umăr”, deci în timpul în care procesul terapeutic se desfășoară.

    Nu mai știu în ce context am auzit pentru prima dată despre acest concept, dar e unul la care mă gândesc tot mai des atunci când oamenii cu care lucrez vin, se așază pe canapea în timp ce afară e plăcut de cald și frumos și încep să spună, printre altele, că:

    ⏰ nu au timp să facă nici 10 minute de mișcare

    😰 le e teamă că se îngrașă de la tratamentul psihiatric

    👣 nu găsesc motivație să iasă la plimbări, nici măcar scurte

    Pe cât de rigid știm că e cadrul terapeutic în psihanaliză – cu o canapea sau divan și fotoliu, lucru pe care l-au preluat ulterior cam toate psihoterapiile – pe-atât de lipsit de rigiditate era Freud în abordările lui. Se spune că fondatorul psihanalizei obișnuia să meargă și să vorbească cu pacienții lui pe bulevardul Hauptallee din Viena, pentru că asta îl ajuta să fie mai inspirat (în psihanaliză se numesc pacienți, pe când tipurile mai recente de psihoterapie îi numesc clienți, pentru că nu toți cei care vin în terapie au și diagnostic psihiatric).

    În timp, discuțiile despre importanța cadrului terapeutic au făcut ca imaginea clasică despre o sesiune de psihoterapie să fie asta: o cameră, o canapea, unul sau două fotolii, o măsuță mică și șervețele, lumină prietenoasă, liniște. Eventual niște cărți – neapărat de psihologie – și ceva plante în decor.

    Și e foarte bine așa. Oamenii vin în cabinet după o săptămână cu de toate și încep să vorbească.

    Însă, dacă tot există din ce în ce mai multe discuții – și chiar studii – despre eficiența sesiunilor de terapie în mișcare, de ce să nu o abordăm, măcar din când în când?

    Am zis de studii. Am găsit, de exemplu, un studiu realizat pe bărbați din Canada (din februarie 2025), care sugera că desfășurarea ședințelor în aer liber poate duce la o implicare și rezultate mai bune în rândul bărbaților, din mai multe motive, cum ar fi orientarea umăr-la-umăr, care înseamnă un contact vizual redus, ceea ce îi poate face să se simtă mai puțin interogați când vine vorba despre subiecte sensibile, dar și din motive indirecte, care țin de mișcare și stat în aer liber.

    Un alt studiu (2024), chiar dacă extrem de redus – 3 bărbați și 2 femei care au participat la 6-8 ședințe de terapie în mișcare – a arătat că stresul psihologic al acestora s-a redus. Participanții au considerat că efectul natural și liniștitor al mediului exterior, combinat cu mișcarea, au facilitat un sentiment de libertate în exprimare și, astfel, a maximizat beneficiile spațiului terapeutic.

    Sunt doar două dintre studiile care susțin terapia walk-and-talk ca o intervenție eficientă pentru creșterea stării de bine la adulți și adolescenți.

    Având în vedere că activarea comportamentală și mișcarea în orice formă agreată de client sunt printre sarcinile terapeutice propuse cel mai des pentru intervalele dintre ședințele de terapie, de ce să nu integrăm uneori mișcarea – sub formă de mers lejer – și terapia? 2 în 1.

    Am încercat să mă gândesc la avantaje, dar și la posibile dezavantaje. Și uite ce-am găsit:

    Dezavantaje ale terapiei în mișcare:

    • Condiții meteorologice nefavorabile – totuși, dacă walking therapy este integrată ca parte a terapiei convenționale, sesiunile de walk-and-talk nefiind obligatorii de fiecare dată, se pot evita zilele reci sau ploioase.
    • Limitări pentru persoanele cu probleme de mobilitate – nu toată lumea se simte confortabil la plimbare, iar acest tip de terapie nu este potrivit pentru toți clienții din punct de vedere fizic.
    • Distrageri din mediu – zgomotul, trecătorii sau traficul pot întrerupe fluxul conversației; din acest motiv, e recomandat ca sesiunile să aibă loc în spații publice, dar mai liniștite și mai puțin circulate.
    • Poate părea mai puțin „serios” – unii clienți pot percepe terapia prin mers ca fiind informală sau superficială, motiv pentru care consider că ea ar trebui să fie o opțiune, nu o obligație; o persoană poate să agreeze această variantă de terapie, dar altă persoană poate să nu. E în regulă în ambele variante.
    • Nu poți integra unele exerciții terapeutice – când vine vorba de walking therapy nu poți folosi tehnici sau exerciții terapeutice cum ar fi „scaunul gol” sau imageria dirijată. Totuși, dacă aceste sesiuni sunt integrate în terapia clasică, de exemplu cu o sesiune în mișcare la trei sesiuni în cabinet, acestea vor reprezenta mai degrabă un beneficiu, nu un neajuns.
    • Probleme legate de confidențialitate – în lipsa unui spațiu închis de siguranță fizică și emoțională, unele persoane pot experimenta disconfort sau anxietate. Există riscul ca cineva cunoscut să vadă clientul în timpul sesiunii, să fie oprit, salutat, ținut de vorbă. În acest caz, fie sesiunea va fi întreruptă, fie persoana se va simți obligată să dea clarificări și e posibil să nu-și dorească acest lucru. De aceea, preocupările referitoare la confidențialitate trebuie discutate anterior.
    • Câteodată pur și simplu nu ai chef – sesiunile de terapie în mișcare trebuie stabilite anterior, dar e posibil ca, deși ai confirmat cu o zi înainte, în ziua de terapie pur și simplu să nu ai chef să mai faci niște pași și să preferi să stai pe canapea. Pentru aceste situații, e bine să existe întotdeauna un „plan B”

    Avantaje ale terapiei în mișcare:

    • Reduce stresul și anxietatea – mișcarea fizică în aer liber, într-un loc puțin populat și cu vegetație, cum ar fi un parc, poate reduce nivelul de cortizol și induce o stare de calm.
    • Crește sentimentul de libertate – spațiul deschis și lipsa cadrului rigid al cabinetului, împreună cu o atitudine deschisă a terapeutului în ceea ce privește sesiunile, pot favoriza exprimarea liberă.
    • Reduce disconfortul față de contactul vizual – unele persoane se simt inconfortabil atunci când se află într-o situație care poate fi percepută drept confruntativă. Uneori, cu toată blândețea terapeutului, poziția față în față poate fi greu de suportat, mai ales când e vorba despre subiecte mai delicate. De aceea, poziția umăr-la-umăr, în care sunt puși terapeutul și clientul atunci când merg alături, poate fi mai confortabilă pentru persoanele care se simt inhibate în terapia tradițională.
    • Beneficii fizice suplimentare – plimbările îmbunătățesc condiția fizică, somnul și nivelul de energie, iar ele sunt necesare mai ales în cazul persoanelor care urmează un tratament psihiatric și care prezintă un risc mai mare de sedentarism. Sesiunile de terapie în mișcare nu au numai beneficiul direct al mișcării, ci și al conștientizării că „se poate”. Astfel, o persoană căreia îi e dificil să iasă la plimbări din motive psihice sau din cauza unei motivații scăzute se poate mobiliza și între sesiuni să iasă din casă pe distanțe scurte.
    • Crește angajamentul în terapie – nu spun eu, spun unele studii că persoanele reticente față de psihoterapie pot fi mai deschise la această variantă mai informală. De asemenea, poate crea senzația de egalitate, de parteneriat în relația terapeutică, ceea ce va duce la o mai mare implicare a clientului în propriul proces terapeutic.
    • Conectare cu ce e în jur – expunerea la mediul natural exterior al clientului este asociată cu starea de bine, claritatea mintală și a fi în prezent; acel „aici și acum” despre care se bate monedă în psihoterapie, cu referire la a fi conectat la momentul prezent.
    • Terapie prin expunere – în unele situații, cum sunt cele referitoare la probleme legate de anxietatea socială sau fobii, terapeutul apelează la o tehnică numită „terapie prin expunere”, care înseamnă expunerea graduală la anumite situații cu potențial de stres. Terapia în mișcare este, astfel, o formă de terapie prin expunere la mediu.
    • Flexibilitate – disponibilitatea terapeutului de a completa sesiunile tradiționale de terapie cu această formă de terapie în mișcare crează o atmosferă mai relaxată și mai informală, ceea ce poate ajuta clientul să se simtă mai confortabil să se exprime.
    • Un terapeut mai relaxat – chiar dacă, atunci când ne gândim le beneficiile unei terapii, ne gândim numai la ce e benefic pentru client, terapia în mișcare îl poate face și pe terapeut mai relaxat. Iar un terapeut mai relaxat e un terapeut mai capabil să fie atent la clientul său. Uneori, orele îndelungate de stat pe fotoliu pot fi provocatoare, iar câteva sesiuni de terapie în mișcare presărate printre cele clasice ar putea aduce beneficii majore pe termen lung pentru ambele părți implicate.

    Dacă o persoană are disponibilitatea și capacitatea fizică și psihică de a participa la sesiuni de terapie în mișcare, integrate într-o formă de terapie clasică, de cabinet, acestea trebuie planificate minuțios, astfel încât să existe un punct de plecare și de oprire, traseul ales să fie unul care nu impune dificultăți și nu este aglomerat, impunându-se o ținută și încălțăminte lejere.

    Sunt, la rândul meu, dintre terapeuții care consideră că bunăstarea vine atât din conexiunile dintre oameni, cât și din conexiunile dintre oameni și locuri, în anumite momente și în cadrul unor activități specifice. În mare parte, conținutul și procesul din sesiunile din walking therapy rămân aceleași ca în sesiunile desfășurate în cabinet, iar mutarea terapiei în aer liber din când în când, din punctul meu de vedere, nu poate fi decât un plus.

    Dacă vrei să discutăm despre posibilitatea includerii unor sesiuni în mișcare în terapia ta, mă poți contacta aici.

    , , , , , , , , ,

  • Ce să faci ca adult cu ADHD pentru o viață mai calmă

    Ce să faci ca adult cu ADHD pentru o viață mai calmă

    Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) poate să dea bătăi de cap oricui, copil sau adult, celui care o are, dar și celor din jur. Un adult cu ADHD poate să aibă dificultăți în toate ariile vieții din cauza acestei particularități, dar, cu disciplină și ceva efort, poate învăța să transforme haosul în calm.

    Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție, cunoscută drept ADHD, de la denumirea Attention Deficit Hyperactivity Disorder, se referă la lipsa de atenție și/sau la hiperactivitatea sau impulsivitatea care afectează funcționarea unei persoane. Cele mai multe persoane care suferă de ADHD au atât deficit de atenție, cât și hiperactivitate, dar sunt și persoane care manifestă predominant deficitul de atenție și persoane care sunt predominant hiperactive.

    E adevărat că avem cu toții momente în care suntem neatenți sau impulsivi, însă tulburarea apare, spun manualele de diagnostic, atunci când există un model persistent al acestor două elemente. Practic, atunci când ele se manifestă în viața noastră pe durate atât de lungi încât să ne afecteze viețile, atât pe plan personal, cât și pe plan educațional sau profesional.

    Deși ADHD este asociat cel mai adesea cu dezvoltarea copiilor (despre care părinții spun că sunt prea agitați sau că nu stau locului), el poate fi prezent și la adulți. De multe ori, un adult care e descris de către cei din jur ca agitat, de exemplu, poate avea ADHD sau poate manifesta trăsături specifice acestei tulburări.

    Lipsa de atenție se manifestă mai degrabă ca o abatere de la sarcini (care nu vine ca o atitudine de sfidare sau din neînțelegerea sarcinii respective), ca dificultate de a rămâne concentrat, dezorganizare și lipsă de consecvență, ceea ce duce la procrastinare și, apoi, stres în apropierea unui deadline.

    Hiperactivitatea se referă la atitudinea agitată și la mișcarea în exces. La copii, de exemplu, neastâmpărul sau vorbăria excesivă în situații nepotrivite. La adulți, hiperactivitatea poate arăta ca o stare de neliniște continuă. Adultul cu ADHD nu poate să stea locului, se simte inconfortabil dacă trebuie să stea nemișcat, vorbește în exces sau înainte ca celălalt să-și termine fraza și, deseori, îi obosește pe cei din jur. Uneori, poate fi vorba de o neliniște interioară și de dificultatea de a se relaxa.

    Impulsivitatea, care și ea este caracteristică ADHD, făcând parte din hiperactivitate, se referă la diferite acțiuni făcute în grabă, fără a gândi sau a le pregăti înainte, unele dintre ele cu potențial de a pune persoana în pericol. De exemplu, poate traversa fără să se uite sau poate lua decizii pripite în trafic.

    „Ești prea agitat”

    ADHD debutează în copilărie, așa că, chiar dacă îl descoperi la maturitate, cel mai probabil ai manifestat semnele înainte de vârsta de 12 ani, dar nimeni nu și-a dat seama ce se întâmplă cu tine. De multe ori, adulții cu ADHD care descoperă acest lucru târziu sunt persoane cărora li s-a spus ani la rând că sunt prea agitate, că trebuie să se calmeze, că exagerează, că sunt prea neatente sau că învață greu unele lucruri, prin urmare s-au simțit inadecvate și neînțelese de către cei din jur.

    Și, pentru că nu e ușor să ți se spună tot timpul că ceva e în neregulă cu tine fără să ți se dea și o soluție, nu sunt puține cazurile în care adulții cu ADHD acumulează destule frustrări. Toleranța scăzută la frustrare, iritabilitatea și labilitatea afectivă nu sunt nici ele neobișnuite la adulții cu ADHD, deși nu e obligatoriu ca toți să le resimtă.

    E posibil să te simți copleșit de felul în care lumea e organizată și să nu înțelegi de ce ceilalți nu au mai multă răbdare cu tine. Și e firesc să fie așa, atât timp cât nu știi ce ți se întâmplă. Totuși, dacă ai fost evaluat pentru ADHD (și există teste psihologice special construite pentru asta) și ai descoperit că îți afectează viața, sunt câteva lucruri în privința cărora poți să iei măsuri.

    Ce poți să faci ca adult cu ADHD ca să-ți ușurezi viața

    Să faci planuri, să te concentrezi asupra unui lucru, să reții informații și să le folosești adecvat, să reziști impulsurilor de moment și să stabilești din timp niște priorități sunt lucruri pe care unii le fac mai ușor, alții mai greu. Oamenii nu se nasc având aceste abilități, care care se construiesc și se exersează.

    Stresul excesiv, programul haotic, mediile imprevizibile, traumele și abuzul de substanțe sau alcool nu ajută la îmbunătățirea acestor abilități. Prin urmare, organizarea și disciplina sunt cele mai importante elemente de care e bine să ții cont dacă vrei o viață mai ușoară ca adult cu ADHD.

    1. Organizează mediul în care trăiești

    Primul lucru pe care îl poți face ca adult cu ADHD este să încerci să organizezi mediul exterior în care trăiești, astfel încât să-ți fie mai ușor să te organizezi, în timp, și pe dinăuntru.

    Nu degeaba se spune că patul făcut dimineața îți organizează viața. Stabilirea unei ordini în casă este un prim pas pe care îl poți face pentru liniștirea ta ulterioară. Pare simplu, dar nu e deloc, mai ales pentru cineva cu ADHD, pentru care organizarea poate fi cea mai mare provocare.

    În primul rând, încearcă să nu privești organizarea casei, de exemplu, ca pe un întreg. O să ți se pară că e prea mult de făcut din prima și e posibil să capitulezi. Împarte totul în bucățele, în sarcini mici. Nu trebuie să te ocupi azi de toată casa, nici măcar de o cameră întreagă. Poți să începi cu biroul. Sau cu masa din bucătărie. Sau cu scaunul plin de haine.

    Triază obiectele din cameră, casă sau birou și decide care îți sunt necesare și care pot fi aruncate sau depozitate. Pune la vedere lucrurile de care ai nevoie zilnic sau în curând și în spate sau în sertare pe celelalte.

    Ca să te organizezi, fă-ți notițe și scrie liste.

    Când faci ordine în casă, cel mai greu e să și menții. Și e cu atât mai greu să menții ordonat locul de care deja te-ai ocupat, până termini să ordonezi toată casa. E o ocazie bună pentru tine să îți exersezi consecvența. Fă-ți rutine!

    2. Fă-ți un program (și încearcă să te ții de el)

    Pandemia a schimbat felul în care lucrăm, în sensul că a extins conceptul de work from home, iar asta nu e neapărat în avantajul nostru. Pentru unele persoane e avantajos să aibă lejeritatea de a-și stabili singure programul de lucru, dar pentru un adult cu ADHD poate fi extrem de obositor. Pur și simplu e mai ușor să respecți regulile impuse de alții decât să-ți faci singur regulile și să le mai și respecți. Știm cu toții cum e să faci sport acasă și cum e să mergi la sală, unde un antrenor trage de tine.

    Prin urmare, dacă ești dintre cei care încă lucrează de acasă, folosește această oportunitate nu pentru a favoriza haosul (programul nestructurat duce la amânarea sarcinilor, iar acestea înseamnă stres și o supraîncărcare ulterioară), ci pentru a-ți stabili un program în funcție de propriul tău ritm, așa cum îți face bine, dar respectând îndatoririle pe care le ai.

    Pentru asta, folosește un instrument prețios – ceasul! Atunci când ai ADHD, e posibil să percepi diferit trecerea timpului, mai ales dacă deficitul de atenție te face să te străduiești mai mult decât estimai la o sarcină care părea simplă. E în regulă, se întâmplă.

    Încearcă totuși să ții ochii pe ceas (îți poți așeza unul mai mare pe birou), iar atunci când faci o estimare de timp pentru ceva ce ai de făcut la job adaugă încă 10 minute la estimare. Pune-ți remindere și exersează, exersează, exersează! Iar când nu-ți iese, nu te critica prea dur. Se întâmplă și celor care nu au ADHD.

    3. Prioritizează și acceptă că pe unele nu o să le faci deloc

    Dacă te apuci de toate în același timp sau dacă vrei să le spui pe toate deodată o să iasă o mare varză. Indiferent să e vorba de viața personală, de relații, de familie, de casă sau de job, încearcă să stabilești niște priorități și să iei lucrurile pe rând. Iar atunci când ai spart îndatoririle mari în lucruri mai mici, ține-te de ele unul după altul.

    De exemplu, dacă ți-ai propus să faci o ciorbă, în loc să pui carnea la fiert în timp ce toci legumele, adaugi sare, deschizi un sertar să vezi ce condimente mai ai, în timp ce vorbești și la telefon cu mama ta și eventual tragi cu urechea la ședința care are loc pe Zoom, sunt șanse mari ca lucrurile să nu iasă cum ți-ai fi dorit. Mai bine toacă toate legumele pe rând și pune-le în boluri separate, așa cum vezi prin clipurile cu rețete. Pregătește toate ingredientele pe rând, urmând doar să le adaugi în supă, în timp ce guști și poate te și bucuri de experiență, cu o muzică relaxantă, după program (sau măcar după ședință).

    Având în vedere că amânarea sarcinilor (acum îi spunem procrastinare) e o caracteristică a celor cu ADHD, acceptă că e foarte probabil să nu mai faci deloc lucrurile pe care le amâni. Așadar, atunci când decizi între a face un lucru acum și a-l face mai târziu, alegi, de fapt, între a-l face sau a nu-l face. 

    În altă ordine de idei, nu poți mulțumi pe toată lumea orice ai face, așa că acceptă acest lucru. Încearcă să te prioritizezi pe tine și liniștea ta, iar efectele se vor vedea, cândva, și în relațiile cu ceilalți.

    4. Învață să spui „nu”

    Programul supraîncărcat vine, de multe ori, din faptul că nu știm să spunem „nu”. Nici la job, dar nici acasă. Nici altora, dar nici nouă, atunci când ne cerem nouă înșine prea multe. Dacă mai ești și părinte și trebuie să-ți duci copilul pe la tot felul de activități, în timp ce te simți dator să mergi și tu la sală sau să te vezi cu prietenii, pentru că știm cu toții că nu e bine să renunți la tine atunci când ești părinte (am scris cu italic pentru a atrage atenția asupra acestei duble presiuni care apare asupra părinților și pe care poate o voi discuta într-un articol separat), epuizarea este garantată.

    Însă, la fel ca în orice efort pe care îl produce o schimbare – iar tu asta încerci să faci, să schimbi niște trăsături puternice care îți îngreunează viața –, ca să reușești ai nevoie de reurse. Deci de odihnă și de timp.

    Cum să îți controlezi impulsurile si hiperactivitatea într-o lume pe care ți-ai construit-o foarte încărcat? Ca să pui ordine în dezordine, învață să spui nu, pentru că asta te poate ajuta să-ți duci sarcinile la bun sfârșit și să o faci mai bine. Asta nu înseamnă să te retragi din viața socială, înseamnă doar să îți verifici programul înainte de a fi de acord cu ceva nou.

    5. Când te plictisești sau nu mai ai stare

    Ca adult cu ADHD, ești perfect capabil să te concentrezi, doar că e mai greu să păstrezi această concentrare pentru mai mult timp, mai ales când activitatea la care participi nu este una captivantă pentru tine. De fapt, unei persoane cu ADHD nu-i lipsește cu desăvârșire atenția – ba chiar se poate concentra foarte bine pe un lucru care o interesează cu adevărat – ci îi lipsește mai degrabă capacitatea de a-și regla atenția în zonele față de care are un interes minim. 

    Dacă la școală te plictiseau orele, acum se poate să te plictisească ședințele sau prelegerile de care ai parte în mediul profesional. Din nou, se întâmplă oricui, numai că pentru persoanele cu ADHD poate fi o adevărată provocare.

    Ca să-ți exersezi capacitatea de concentrare sau ca să nu-ți fugă mintea la cu totul alte lucruri când ești într-un mediu care cere atenția ta, scrie ideile pe care le auzi, chiar dacă nu ți se par foarte interesante. Acest lucru te ajută să rămâi ancorat în prezent. De asemenea, când te simți neliniștit și îți vine să te miști, fă acest lucru în măsura în care locul și momentul ți-o permit. Dacă ești într-un loc în care nu te poți deplasa, ia-ți cu tine o mingiuță antistres și strânge-o în mână.

    Alte lucruri (mai simple) pe care poți că le faci ca adult cu ADHD

    Rutine sănătoase: mișcare, somn, mâncare bună

    Impulsivitatea și dezorganizarea sunt specifice ADHD-ului și pot aduce destule necazuri. De exemplu, impulsivitatea te pune în fața unui risc mai mare de comportament dăunător, cum ar fi shoppingul excesiv, gamblingul sau consumul de substanțe sau alcool. Dezorganizarea, pe termen lung, poate afecta stima de sine. Cele două pot fi gestionate mai bine dacă faci mișcare (mai ales impulsivitatea) și dacă ai un program de somn și de alimentație.

    Dacă ești adult cu ADHD, insist asupra mișcării. Se vorbește mult despre un stil de viață sănătos și, în mare, știm cu toții ce înseamnă: mișcare, somn și alimentație sănătoasă. Însă nu e nevoie să fim cu toții alergători la maratoane sau să devenim excesiv de preocupați de ceea ce punem în farfurie.

    Dacă îți place să faci sport în cadru organizat, foarte bine. Ajută să lucrezi organizat, pentru că sportul este una dintre cele mai eficiente metode prin care poți reduce hiperactivitatea (excesul de energie și iritarea care îți pot afecta relațiile). Dacă nu vrei să mergi la sală, ieși în aer liber, aleargă sau mergi mult pe jos, cu un mers mai accelerat. Dacă ai ocazia, participă la jocuri de echipă (volei sau fotbal, de exemplu). Fă mișcare zilnic. Orice ar însemna această mișcare.

    Somnul contează, pentru că, dacă nu ești odihnit, nu ai cum să te concentrezi sau să îți controlezi impulsurile. Încearcă să îți faci o rutină de somn și ajută-te, astfel: evită cafeina în a doua parte a zilei (care pe unii oricum îi agită), nu face fitness sau cardio cu cel puțin o oră înainte de culcare, fă un duș sau o baie relaxantă înainte de a te băga în pat și încearcă să respecți acest ritm și în weekenduri sau vacențe.

    Cât despre mâncare, nu discutăm aici despre nutriție (de asta se ocupă alți specialiști), dar simpla reducere a consumului de dulciuri sau de junk food te poate ajuta să fii mai calm și mai mulțumit de tine.

    În rest, ai grijă ca în fiecare dimineață, chiar dacă stai acasă, să te speli pe dinți, să faci duș și să-ți faci patul. Renunță la smartwatch și scoate-ți toate notificările alea de pe telefon, în realitate nu ai nevoie de ele!

    Meditează. Dacă e your thing

    Să meditezi nu înseamnă numai să intri într-o stare transcedentală, cum cred mulți. Poți să faci yoga sau tai chi, dacă te simți mai fancy (și sunt destule clipuri pe YouTube, în caz că nu știi de unde să începi), dar poți și, pur și simplu, să practici un mers conștient, cu atenție la corpul tău, la gândurile tale, la ce vezi în jur, sau să te așezi acasă într-o poziție confortabilă și să stai pe loc 5 minute, cu ochii închiși, observându-ți gândurile și lăsându-le să vină și să treacă. În timp, poți să crești durata, dacă te antrenezi și nu renunți.

    Meditația poate să reducă stresul și te poate învăța să-ți controlezi mai bine atenția și impulsurile.

    Creează conexiuni

    În timp, trăsăturile specifice ADHD-ului te pot face să te simți singur și neînțeles. Cei din jur se pot simți agasați sau chiar agresați de stilul tău de comunicare, așa că se pot retrage din relația cu tine, mai mult sau mai puțin. Respingerea și singurătatea sunt lucruri dureroase și poți ajunge să tânjești după alți oameni, indiferent că stai sau nu cu ei în casă.

    Încearcă să nu te poziționezi ca o victimă și să iei atitudine. Propune activități care să-ți dea și ceva de lucru, de exemplu, pregătește masa și invită pe cineva la cină.

    În cele din urmă, aș vrea să-ți atrag atenția să nu te autodiagnostichezi cu ADHD și să nu faci asta nici cu cei apropiați. Dacă simți neapărat nevoia unui diagnostic, există specialiști care au instrumentele și cunoștințele necesare ca să facă asta. Există persoane care au probleme de concentrare fără să sufere de ADHD, cauzele fiind altele.

    Deși studiile spun că ADHD este mai frecvent la bărbați, de multe ori femeile sunt subdiagnosticate sau diagnosticate greșit din cauza faptului că manifestările pot să difere în funcție de gen.

    De asemenea, îți atrag atenția asupra rolului pe care ADHD îl are în legătură cu adicțiile. Mulți oameni cu ADHD ajung, de exemplu, să consume în exces alcool, tocmai pentru că acesta îi ajută, în primă fază, să se calmeze, să își reducă agitația și să se simtă mai normali. În timp însă, consumul de alcool sau alte substanțe pot deveni o problemă mai mare decât ADHD-ul.

    Dacă simți că nu te descurci singur, caută ajutor la un specialist.

    , , , , , , ,

  • O carte, un film, un cântec. A trăi în prezent explicat altfel

    O carte, un film, un cântec. A trăi în prezent explicat altfel

    „La vârsta de cinci ani îmi făceam socoteala că, dacă ar fi să trăiesc până la vârsta de șaptezeci, înseamnă că nu parcursesem decât a paisprezecea parte din întreaga-mi viață și simțeam ca pe un lucru aproape insuportabil plictisul traseului ce-mi rămânea de străbătut. În adolescență uram viața și eram mereu în pragul sinuciderii, de la care mă oprea însă dorința de a învăța mai multă matematică. În prezent, dimpotrivă, mă bucur de viață și mai că aș putea spune că pe fiecare an ce trece mă bucur și mai mult de ea”, spunea Bertrand Russell în cartea În căutarea fericirii, publicată în 1930, când avea 58 de ani. Matematicianul și filosoful britanic a mai trăit până la 98 de ani.  

    Secretul fericirii lui – sau cel puțin al plăcerii pentru a trăi viața –, spunea Bertrand Russell, a fost, de fapt, o sumă de mai multe secrete: pe de o parte, a descoperit care sunt lucrurile pe care și le dorește cel mai mult și a obținut multe din aceste lucruri (și, când a scris asta, încă nu obținuse Nobelul pentru literatură, pe care l-a luat tocmai în 1950), pe de altă parte, a ajuns să fie fericit pentru că a reușit să se detașeze de unele „obiecte ale dorinței” pe care le-a considerat, de la un punct încolo, „esențialmente inaccesibile”. Se referea la dobândirea de cunoștințe despre indiferent ce domeniu, dar sigur că aceste lucruri inaccesibile pot să fie diferite pentru fiecare dintre noi.

    În fine, în mare măsură, Russell a pus fericirea lui mai ales pe seama faptului că a început să fie tot mai puțin preocupat de sine. Pe scurt, de la omul care stătea ore întregi să mediteze la propriile păcate și defecte și care, drept urmare, ajunsese să se creadă un om jalnic, cu timpul a învățat să fie indiferent față de sine și defectele lui, concentrându-se tot mai mult asupra lucrurilor exterioare lui: starea lumii, persoanele pentru care simțea afecțiune sau diferite domenii pe care era interesat să le cunoască.

    Da, spune filosoful, și atenția îndreptată către lucrurile exterioare poate produce suferință. În lume sunt mereu războaie, oamenii dragi pot să moară uneori, iar cunoașterea unui domeniu sau altul poate fi foarte dificilă. Dar suferințele de acest gen nu distrug calitatea esențială a vieții, cum o fac suferințele care izvorăsc din dezgustul de sine.

    „Iar fiecare interes exterior inspiră câte o activitate care, cât timp acel interes rămâne viu, este un antidot al plictisului”, mai spune el, după care adaugă că preocuparea pentru sine însuși, dimpotrivă, nu duce la nicio activitate fructuoasă.

    Dacă ar fi să separăm categoric cele două lucruri – interesul pentru sine și interesul pentru lumea exterioară – și dacă am privi interesul față de sine numai ca pe o înșiruire de gânduri despre cum nu ești bun de nimic, fără vreo acțiune de îmbunătățire, probabil că marele filosof are dreptate. A fi orientat exclusiv către sine, adică egocentric, dar departe de lume și de natură nu poate avea ca rezultat decât suferința.

    Din fericire (!), aceste lucruri nu sunt luate separat în cazul omului normal, despre care cam toate cărțile de psihologie spun că se acceptă pe sine, îi acceptă pe ceilalți, acceptă natura și are încredere în soluții (adică are speranță).

    Un astfel de om este personajul Hirayama din filmul Perfect days (2023, în regia lui Wim Wenders, FOTO) pe care – întâmplător – l-am văzut în aceeași zi în care am citit rândurile de mai sus scrise de Bertrand Russell.

    Pe scurt, Hirayama e un om simplu, dar nu banal, care curăță toalete publice în Tokyo, care are niște rutine extrem de simple, dar care îi aduc liniște sufletescă (și, deci, fericire): se uită la cer în fiecare dimineață, își cumpără o cutie de cafea, ascultă muzică de pe casete în mașină, citește cărți la lumina veiozei, mănâncă în câteva locuri în care se cunoaște cu proprietarii, merge la spălătorie, la baia publică (pentru că nu are o baie a lui), face poze cu un aparat foto vechi și le developează în oraș, își îngrijește plantele.

    Hirayama e un om întors către sine, dar care nu a abandonat lumea complet. Găsește fericire în lucrurile mărunte, deși e solitar și nu-i pică ușor când rutinele îi sunt date peste cap de niște adolescenți. E și un om care își face treaba impecabil, chiar dacă treaba lui e să curețe WC-uri (pentru că așa a ales, nu pentru că nu ar fi putut face orice altceva mai bun). E un exemplu perfect despre ceva ce tot auzim dacă ne interesează dezvoltarea personală (dar nu așa cum se referea la ea Bertrand Russell): despre aici și acum, despre a trăi în prezent.

    De altfel, așa și zice Hirayama: „data viitoare e data viitoare, acum e acum”.

    Și, pentru că uneori lucrurile se leagă (când cauți să le legi), despre același lucru e și cântecul Nu-l dau pe azi pentru mâine al lui Alexandru Andrieș:

    În fereastră-i cerul înrămat,
    În odaie am scaun şi pat
    Şi pe masa albă nişte pâine…
    Lucrurile-mi sunt în geamantan,
    Praful nu l-am şters de-acum un an,
    Dar nu-l dau pe azi pentru mâine.

    , , , , ,

  • Ce e ecoismul, umbra tăcută a narcisismului

    Ce e ecoismul, umbra tăcută a narcisismului

    Dacă ai trăit cu un părinte narcisic sau ai fost într-o relație foarte îndelungată, în perioada ta de formare, cu o persoană puternic narcisică, dacă te ferești să-ți exprimi opiniile și dorințele, e posibil să ai caracteristicile a ceea ce se cheamă ecoist. Pe scurt, ecoismul e caracterizat de o puternică aversiune față de atenție. Nu pare mare lucru, dar acest comportament poate să-ți afecteze profund relațiile cu ceilalți.

    În mitologia greacă, Echo era o nimfă care l-a ajutat pe Zeus să-i distragă atenția Herei, atunci când acesta o înșela. Când a aflat rolul lui Echo, Hera a blestemat-o pe nimfă să nu mai poată să vorbească pentru sine, ci doar să repete ultimele cuvinte ale altora. De aici provine și denumirea de ecou.

    În timp, Echo începe să-și piardă identitatea și se ascunde în pădure, unde ajunge și Narcis. Atunci când Narcis strigă „e cineva aici?”, Echo nu poate decât să răspundă cu „aici”. Pentru că nu poate să se exprime și pentru că Narcis oricum nu putea să iubească pe nimeni în afară de sine, o părăsește pe Echo în pădure, unde aceasta se pierde complet.

    De unde vine ecoismul?

    Termenul de ecoism – care încă nu a pătruns prea mult în literatura românească, motiv pentru care o să-l găsești cel mai des ca echoism – a devenit cunoscut atunci când a fost descris de Craig Malkin, psiholog și cercetător la Harvard Medical School, autorul cărții Rethinking Narcissism (publicată în 2015). De fapt, cel care a vorbit prima dată despre ecoism a fost psihanalistul Dean Davis, în 2005, dar conceptul nu a primit atunci prea multă atenție.  

    Ecoismul este considerat mecanism de apărare care se manifestă atunci când înveți că nevoile și obiectivele tale personale sunt inconvenabile pentru alții. Frica de a pierde aprobarea celorlalți te poate determina să concentrezi prea mult asupra lor și prea puțin asupra ta.

    La fel ca în cazul altor mecanisme de adaptare, ecoismul are rădăcini în copilărie, în experiența pe care ai avut-o cu părinții sau cu persoanele care te-au îngrijit.

    Cel mai frecvent, ecoismul este efectul pe care un părinte narcisic îl lasă asupra copilului. Din observațiile psihoterapeutului Donna Savery, autoarea cărții Echoism: The Silenced Response to Narcissism, cele mai multe persoane cu trăsături ecoiste aveau sau avuseseră un părinte cu narcisism. În plus, aceste persoane aveau tendința de a intra în relații cu parteneri narcisici.

    Nu este însă singurul mod prin care poți dezvolta ecoism ca mecanism de apărare. Dacă unul dintre părinții tăi a avut dificultăți în a-și regla propriile emoții, e posibil să fi învățat de mic să-l susții în fața suferinței. Atunci când îți liniștești părintele și încerci să-l ajuți să capete încredere în el, îți lași propriile nevoi deoparte și, în timp, poate deveni foarte dificil să te exprimi pe tine însuți.

    Am spus că ecoismul este un mecanism de apărare, la fel cum este și narcisismul. Orice mecanism de apărare are, pe lângă dezavantaje, și avantaje de moment. În cazul ecoismului, această formă de manifestare îi permite persoanei să evite anxietatea legată de asumarea libertății și a responsabilității pentru propriile acțiuni și pentru felul în care acțiunile ei ar putea să influențeze viețile altora. Ecoiștii se pot simți ușurați la gândul că nu trebuie să fie subiectul de interes al nimănui, pentru că acest lucru îi scapă de luarea unor decizii care să-i implice și pe alții.

    Trăsăturile ecoismului

    Psihologul Craig Malkin descrie ecoismul ca pe lipsa narcisismului sănătos. Dacă ar fi să vorbim despre un spectru al narcisismului, narcisismul sănătos se află în mijloc și reprezintă un echilibru între capacitatea de a-ți îndeplini propriile nevoi într-un mod care să nu implice exploatarea sau rănirea celor din jur.

    La extremele acestui spectru se află, pe de o parte, cei care suferă de tulburare de personalitate narcisică (unde trăsăturile sunt accentuate, tulburarea putând fi diagnosticată conform Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale DSM 5) și, pe de altă parte, cei care au trăsături din sfera ecoismului.

    Ecoismul nu este considerat tulburare de personalitate de către specialiștii în sănătate mintală, dar poate să-ți influențeze viața atunci când trăsăturile definitorii te împiedică să construiești relații bune cu cei din jur.

    La fel ca nimfa Echo, oamenii caracterizați de ecoism au probleme legate de a se exprima. Nu înseamnă că nu pot vorbi, ci că se abțin să se exprime. De fapt, au făcut acest lucru atât de mult timp în copilărie și adolescență încât, la maturitate, aproape că nici nu mai știu cum se face.

    Pot să nu aibă bine conturată identitatea și să nu știe ce își doresc, sunt preocupați să-i mulțumească pe ceilalți și se tem să-și exprime dorințele și nevoile, ca să nu pară că au nevoie de atenție și afecțiune (cum au văzut că cer narcisicii sau persoanele instabile emoțional din copilărie) Practic, fac tot ce pot ca să nu fie percepuți ca aceștia, cu prețul de a nu fi ei înșiși.

    Iată ce trăsături pot avea persoanele cu ecoism:

    • se feresc de laude sau complimente și preferă să rămână în umbră;
    • resping în mod activ atenția care li se poate oferi;
    • fac tot ce pot ca să nu-i împovăreze pe alții;
    • se concentrează pe îndeplinirea nevoilor altora și evită să ia în considerare propriile nevoi;
    • cred că, dacă fac ce vor ceilalți, în felul acesta vor păstra afecțiunea care li se oferă;
    • le e greu să stabilească limite și să-și exprime nevoile;
    • au impresia că, dacă își exprimă nevoile și opiniile, pot să piardă afecțiunea celor din jur;
    • se învinovățesc și se critică în mod constant;
    • le e greu să-și dea seama ce le place și ce nu le place;
    • evită cu orice preț să pară egoiști sau să dea impresia că au nevoie de atenție;
    • cer foarte puțin sau deloc de la ceilalți;
    • au un nivel crescut de empatie;
    • au o teamă apropiată de fobie de a nu fi percepuți ca narcisici.

    Pentru că sunt, de multe ori, tăcuți și rezervați, ecoiștii pot fi confundați cu introverții. Adevărul e că au multe trăsături similare, dar, în timp ce a fi introvert nu e ceva dăunător, a fi ecoist e nesănătos și poate însemna un risc mai mare ca ceilalți să profite de tine.

    Cum îți poate afecta viața

    Chiar dacă ecoismul nu e considerat o problemă de sănătate mintală, îți poate afecta starea emoțională și capacitatea de a construi și de a menține relații bune cu ceilalți.

    Deși sunt buni ascultători și pot să depună mult efort încercând să-i încurajeze pe alții să se deschidă, ecoiștii nu încearcă să ghideze sau să influențeze acțiunile celorlalți, motiv pentru care pot să fie percepuți drept pasivi.

    Să nu primești sau să respingi atenția pe care alte persoane vor să ți-o ofere poate duce, pe termen lung, la singurătate, izolare și depresie (iar acestea, la rândul lor, fac și mai dificil efortul de a-și exprima nevoile și dorințele). Să nu te simți deloc special, de asemenea, nu e benefic.

    În lipsa unui narcisisim sănătos, adică a sentimentului că ești, într-o oarecare măsură, special, poți ajunge la scăderea stimei de sine, la dificultatea/incapacitatea de a te dezvolta și de a-ți atinge obectivele și, în cele din urmă, la a duce o viață fără scop.

    Ecoistul ca partener în cuplu. Persoana ecoistă simte lucrurile intense și e empatică, dar a învățat din copilărie să nu se exprime liber, pentru că ar putea avea parte de reacții negative. Încearcă să nu ocupe mult spațiu în relație și evită să-și împărtășească grijile cu celălalt.

    O persoană cu trăsături ecoiste poate să intre în relații cu un narcisic, pentru că acela este modelul de relaționare care îi este familiar. A învățat atât de bine să nu vorbească despre propriile nevoi și să nu caute atenție, încât se simte mai confortabil în această dinamică, decât cu cineva care îl poate pune în lumină.

    Atunci când în relație sentimentele și aprecierile sunt reciproce, ecoistul are tendința de a se retrage.

    Ecoistul ca părinte. Cei care au caracteristici ecoiste își pot descuraja propiii copii să-și dorească (prea multe) pentru ei înșiși. Da, e absolut normal ca un părinte să descurajeze aroganța sau lauda excesivă a copilului, dar părintele care își critică în mod constant copilul pentru că visează lucruri sau pentru că se mândrește cu realizările lui poate să transmită mai departe trăsăturile ecoiste.

    Ecoistul în relațiile de prietenie. În relațiile de prietenie, la fel ca în cele de cuplu, persoana cu trăsături din sfera ecoismului poate să fie codependentă. Ecoiștii sunt darnici din punct de vedere emoțional în prietenie, dar lasă prea puțin loc pentru propriile lor probleme.

    Lipsa de deschidere în relații poate duce la probleme legate de atașament și de identitate, prin urmare la lipsă de conexiune. Un ecoist se poate enerva dacă primește mai multă atenție decât își dorește – și nu își dorește pentru că nu e obișnuit cu ea și nu vrea să pară avid după ea, ca un narcisist. De exemplu, un ecoist se poate supăra dacă prietenii îi organizează o petrecere surpriză, după ce el le-a spus că nu face mare caz de ziua lui de obicei. Sau ecoistul e cel care, atunci când e răcit, insistă să nu-i aduci supă, pentru că nu are nevoie.   

    Ce poți să faci ca să reduci trăsăturile ecoiste

    Observă cum îți afectează viața. Dacă te ferești să ceri ajutor pentru că îți imaginezi că lumea o să se îndepărteze de tine sau eviți atenția altora atât de mult încât nu-ți exprimi opiniile nici măcar într-un mediu sigur, în care ți se permite acest lucru, dacă respingi constant atenția și ajutorul pe care alții vor să ți le ofere, observă aceste lucruri. E posibil să ai un tipar anume de comportament și trăsăturile ecoiste să se manifeste numai în unele contexte.

    De asemenea, examineaza-ți istoricul relațional personal. Cu ce fel de oameni ai avut relații și care era dinamica dintre voi? Dacă refuzi constant atenția și gesturile de bunătate, cei cărora le pasă de tine se pot simți confuzi, poate chiar răniți și îndepărtați.

    Să te învinovățești nu rezolvă nimic. Nu o mai face. Atunci când dai vina pe tine (spunându-ți lucruri ca: nu trebuia să spun ce simt, poate că în felul ăsta nu ne-am fi certat) nu faci decât să perpetuezi evitarea, eviți să-ți exprimi nevoile și emoțiile. Realitatea e că preferi să te simți vinovat în loc să te simți trist sau dezamăgit pentru că, din nou, nevoile tale nu au fost satisfăcute.

    În loc să îți transmiți aceste mesaje de învinovățire, mai bine ești atent la sentimentele tale reale, care pot sa implice nu numai dezamăgire, ci și furie sau frică. Să ajungi să împărtășești cu alții și să te simți confortabil să faci asta e un procesc care durează, dar e în regulă să dureze. Continuă să exersezi.

    De asemenea, fii atent la modul în care te exprimi. Dacă ai fost prea dur când te-ai exprimat, reacția celuilalt poate avea legătură mai mult cu felul în care ai făcut-o, nu cu faptul că ai făcut-o. Când e cazul, învață să-ți ceri iertare, dar nu te opri din a te exprima.

    Leagă și menține relații cu oameni dispuși să te sprijine. Dacă cele mai importante relații de până acum au fost cu persoane narcisice sau persoane prea instabile emoțional, probabil că nu ai avut prea mult spațiu în care să îți exprimi identitatea și opiniile. Dacă vei rămâne în același cerc vicios ca tipologie a relațiilor, nu vei putea să înveți un alt mod de relaționare.

    E de preferat să investești energie în prietenii cu oameni care te încurajează să-ți exprimi sentimentele și nevoile, în felul acesta vei putea să schimbi obiceiul de a-ți nega identitatea. De exemplu, acceptă supa aia când cineva se oferă să ți-o aducă!

    Încearcă o formă de exprimare creativă (și vorbește despre ea). Dacă de ani de zile îți ascunzi emoțiile, poate să fie dificil să o faci direct cu oamenii. Și de înțeles. Poți să încerci metode mai intime la început, cum ar fi să scrii într-un fel de jurnal, să scrii poezie (nu trebuie să fie cu rimă), să pictezi sau să cânți. Orice formă de exprimare poate funcționa. Pe măsură ce te obișnuiești, încearcă să vorbești altora despre creația ta și, treptat, deschide-te în fața apropiaților despre care simți că vor să te audă.

    Vorbește cu un specialist. Dacă simți că trăsăturile ecoiste îți afectează viața și dacă lucrurile nu se schimbă deși ți-ai propus de mai multă vreme și ai încercat să exersezi exprimarea emoților și nevoilor, ia în calcul să vorbești cu un psiholog sau psihoterapeut. În terapie, poți învăța tehnici de comunicare asertivă, care sunt foarte eficiente în astfel de situații.

    , , , , , , ,

  • Sugestii de relaxare simple, la îndemâna oricui, extrase din cartea Ghidul leneșului

    Sugestii de relaxare simple, la îndemâna oricui, extrase din cartea Ghidul leneșului

    Am citit cartea Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați, scrisă de Tom Hodgkinson, cu mare plăcere, poate cu atât mai mult cu cât nu e o carte de psihologie, dar e o carte din care poți să extragi multe lucruri bune pe care să le aplici în viața ta, ca să-ți fie mai bine.

    Cărțile sunt întotdeauna o sursă de învățare, dar nu o să mă lungesc cu vorba și o să las aici câteva pasaje care mi-au atras atenția și despre care cred că ar fi bune, ca puncte de reflecție, pentru persoanele care nu reușesc să se relaxeze, care nu pot (încă) să stea fără să facă nimic, fie pentru că sunt anxioase, fie pentru că au învățat să-și ia validare numai din a face ceva (ceva pentru job, ceva pentru prieteni, ceva pentru partener sau copii, ceva pentru sine, dar în orice caz a face).

    Așadar, pentru că e important să știm să luăm pauze, ne putem găsi tot felul de pretexte. Cum ar fi ora ceaiului, după amiaza pe la orele 4.00-5.00, dar, atenție!, un răgaz de, să zicem, 20 de minute, în care să preparăm și să bem ceaiul fără să facem și altceva între timp. Deci nu ceai plus vorbit la telefon, nu ceai cu ochii în rețelele de social media, nu în timp ce răspundem la un email. Un tip dedicat doar ceaiului și reflecției.

    *Nu luați aceste fragmente ca atare, ele nu îndeamnă la procrastinare veșnică și nici la a lenevi încontinuu. Sunt, cu o notă de umor, despre cum poți lua viața mai puțin în serios, ca să te poți relaxa. De asemenea, nu recomand ca persoanele cu depresie să ia aceste pasaje ca atare (decât dacă sunt cele care se referă la mobilizare, cum ar fi pasajul din capitolul Plimbarea sau cel din captiolul Despre pescuit, care îndeamnă la a remarca și aprecia frumusețea lumii), întrucât în depresie e important să te mobilizezi și să iei parte la viață.

    8 sugestii de relaxare din cartea Ghidul leneșului

    1. În capitolul Chiulul pentru plăcere și profit
      „Lâncezeala, tragerea de timp sau joaca în momente aprobate, precum weekendul, pauzele și concediile sunt firești, însă adevărata plăcere o simți doar când nu muncești în vreme ce alții trudesc. Știind că altul îndură două ore de matematică, în vreme ce tu stai într-o cafenea la o ceașcă de ceai, înmiește plăcerea.”
    2. În capitolul Moartea prânzului
      „Am vaga idee că odată, nu demult, prânzul era o masă care oferea plăcere. Împărtășită cu prieteni și colegi, savurată și durând două sau trei ore, masa de la jumătatea zilei reprezenta prilej de discuții. (…) Însă ce reprezintă el acum pentru lucrătorul modern al Occidentului, trăitor în secolul XXI? Din nefericire, prânzul a devenit o treabă strict practică. Tradiția prânzului tihnit a fost pusă la colț de noua etică a muncii. (…) Se pare că azi nimeni nu-și mai găsește timp să mănânce în tihnă. Nimic neobișnuit să vezi oamenii înfulecând repede un burger sau un sandviș între stații, în metrou. Acest stil de a mânca sugerează vinovăție și furișare.”
    3. În capitolul Despre boală
      „Convalescența este un cuvânt pe care nu-l prea auzim în prezent. E ca și cum am fi mazilit ideea că timpul le vindecă pe toate și am fi înlocuit-o cu un grup de proceduri și produse menite să anuleze convalescența. Scopul convalescenței era acela de a prelungi perioada de boală dincolo de suferința reală, oferindu-se timp pentru ca omul să-și recapete puterile. Așadar, când gripa trecea, mai aveai nevoie de câteva zile de convalescență. Acest concept este prietenul leneșului. Trebuie să readucem cuvântul în uz și să conferim demnitate inactivității, printr-un anumit scop. Ce faci zilele astea? Sunt foarte ocupat, zău, sunt convalescent. Presupun că această stare este echivalentă cu digestia, însemnând că îi dăm organismului o perioadă de răgaz pentru a-și reveni după ce a cheltuit prea multă energie fiind bolnav sau mâncând. (…) Cândva, s-ar părea, știam cum să fim bolnavi. Acum, arta s-a pierdut. Nicăieri, nimeni nu mai suportă boala. A fi bolnav înseamnă a nu fi util. Ziarele creează un climat de vinovăție în această privință, din cauza timpului pe care bolnavul îl petrece departe de munca productivă, utilă.”
    4. În capitolul Plimbarea
      „Pedestrul este cea mai impresionantă și mai impunătoare dintre ființe. El merge pe jos de plăcere, observă, dar nu se amestecă, nu se grăbește, este fericit în tovărășia gândurilor lui, rătăcește cu detașare, înțelepciune și fericire, ca un zeu. Este liber. (…) Flâneur (din fr.) înseamnă plimbăreț sau leneș și, în secolul al XIX-lea, a ajuns să descrie un fel elegant de rătăcitor nobil, care umbla fără țintă prin magazinașele pariziene privind, așteptând, omorându-și timpul. (…) Plimbarea făcută cum se cuvine este o stare mentală, dar și fizică. Cum anume să mergi? Unul dintre citatele lui Benjamin (n.m. – Walter Benjamin, filosof german) din Arcade accentuează cât de important este să rămâi cu ochii deschiși: «Să ieși pe ușă ca și cum abia ai fi sosit într-o altă țară; să descoperi lumea în care deja trăiești, să începi ziua ca și cum abia ai fi coborât din vaporul de Singapore și nu ai văzut niciodată preșul de la ușă sau oamenii care locuiesc la același etaj (…) Asta îți dezvăluie umanitatea din fața ochilor, care îți rămăsese necunoscută până în acea clipă».”
    5. În capitolul Despre pescuit
      „Iată ce spune Caine (n.m. – autorul britanic William Caine în Pescarul liber) despre amurg. «A trecut o oră încântătoare, în care soarele, strecurându-se cam fără convingere la culcare după aventurile lui printre nori, a aruncat umbre tot mai lungi pe sub copaci și a inundat pantele înverzite cu o culoare sângerie, realizând miracole – și totul pentru mine». Îmi place încheierea pentru mine, deoarece îmi amintesc limpede că în acele momente, stând pe malul râului, aveam senzația că sunt foarte norocos și că există multe lucruri care te pot încânta dacă faci efortul să ieși și să le găsești”.
    6. În capitolul Ora petrecerilor
      „Viața petrecută numai la petreceri poate face ca timpul de trezie să pară lipsit de culoare și conduce la fenomenul nesănătos al așteptării sfârșitului de săptămână, după ce te simți deprimat și neputincios timp de cinci zile la rând. Adevăratul leneș vrea să ducă o viață frumoasă tot timpul, nu doar sâmbăta seara, iar adevărata lecție de hedonism este că trebuie să încercăm să ne bucurăm de toate momentele, nu doar de acelea în care suntem amețiți. Timpul trebuie savurat, nu suportat.”
    7. În capitolul Meditația
      „Nu există formă mai adevărată de lene decât meditația. Atunci, a nu face nimic ore în șir se ridică la nivelul căutării spirituale. (…) Pentru mine, meditația se poate face în momentele cele mai ciudate. Pot medita (și deseori așa se întâmplă) când privesc fără țintă pe fereastra unui tren, obicei care rămâne una dintre plăcerile cu adevărat lenevoase. (…) dacă încerci, poți profita de acele momente pierdute din viața de zi cu zi – așteptând în stația de autobuz, stând într-o cafenea când îți întârzie un prieten sau când este blocat într-un ambuteiaj – ca să meditezi. Nu este ușor să aluneci în nirvana cât stai pe peronul subteran, lipsit de aer, al unui metrou, însă se poate. (…) Dificultatea este unul dintre miturile care îi împiedică pe oameni să mediteze. Paradoxal, a nu face nimic devine un chin. Dacă ne-am da seama că meditația înseamnă pur și simplu să privești în gol, atunci ea ar fi mult mai accesibilă multor oameni. E ușor. N-aveți nevoie decât de o fereastră. Îmi aduc aminte că eram la școală și reușeam să stau douăzeci de minute uitându-mă pe fereastră. Aceasta este meditația, deși profesorii mei o numeau visare cu ochii deschiși. Ferestrele nu costă și le găsiți pretutindeni. În trenuri, în autobuze, iar majoritatea caselor au cu nemiluita. Citiți o poezie, luați un scaun și așezați-vă lângă fereastră. Doar de atât e nevoie.”
    8. În capitolul În concediu
      „O problemă, care se află la originea meschinăriei noastre față de noi înșine atunci când e vorba să ne luăm liber este vinovăția. (…) În 1882, Nietzsche condamna această autoflagelare în Știința voioasă: «(…) Chiar și acum omului îi este rușine să se odihnească, iar reflecția prelungită îl face să aibă remușcări. Omul a ajuns să gândească ținând ornicul în mână, chiar în vreme ce mănâncă de prânz și citește în același timp ultimele știri de la bursă; trăiește ca și cum i-ar scăpa ceva. Mai bine fă orice decât să nu faci nimic – acest principiu este doar o frânghie care servește la strangularea culturii și a bunului-gust. (…) Traiul în goana constantă după câștig silește oamenii să-și consume resursele spirituale până la epuizare într-o prefăcătorie permenentă și într-un efort de anticipare a acțiunilor întreprinse de alții. Virtutea a ajuns să consiste în a face ceva în mai puțin timp decât altcineva.»”

      Tom Hodgkinson (55 de ani) este un scriitor britanic și cofondator al publicației The Idler, care este un fel de elogiu adus inactivității. Filosofia lui Hodgkinson se referă la o abordare relaxată a vieții, un îndemn de a te bucura de viață așa cum vine, mai degrabă decât să trudești din greu (și cu stres) pentru un viitor imaginar mai bun.
    ,
    , , , , , ,

  • Ce e triada întunecată: psihopatie, machiavelism și narcisism

    Ce e triada întunecată: psihopatie, machiavelism și narcisism

    Triada întunecată se referă la un trio de trăsături de personalitate considerate a fi negative – narcisism, machiavelism și psihopatie. Persoanele care au aceste trăsături au tendința de a fi insensibile și manipulatoare și pot face sau spune orice pentru a-și atinge obiectivele.

    Narcisiștii, machiavelicii și psihopații pot fi cruzi în comportament, au o imagine de sine supraevaluată și nu se jenează să se laude. Pot fi impulsivi și se pot angaja în comportamente periculoase, fără să se gândească prea mult la felul în care acțiunile lor îi afectează pe alții.

    Termenul triada întunecară a fost adus în discuție în 2002, de cercetătorii Delroy L. Paulhus și Kevin M. Williams. În timp ce majoritatea cercetătorilor consideră cele trei elemente ca fiind distincte, cu trăsături care se suprapun, alții cred că tocmai elementele comune sugerează un construct de personalitate care nu a fost încă pe deplin înțeles.

    Psihopatia

    Cei mai mulți cercetători consideră psihopatia – care are drept caracteristici lipsa de empatie și de remușcare – drept cea mai întunecată din triada întunecată, având în vedere că, în general, psihopații provoacă mai mult rău celor din jur și societății decât o fac narcisiștii sau machiavelicii.

    În mod eronat, mulți oameni cred că un psihopat este neapărat o persoană violentă. În realitate, nu este întotdeauna cazul. Cel mai important semn de psihopatie este nerespectarea celorlalți. Acest lucru se traduce nu numai în nerespectarea drepturilor altor oameni, ci și în nerespectarea legilor.

    Psihopații pot să mintă și să manipuleze, la fel ca machiavelicii, dar pot fi și agresivi, dacă nu fizic, cel puțin verbal și psihologic. Sunt impulsivi și, atunci când fac rău cuiva, nu regretă.

    Psihopatia nu e un diagnostic medical. Tulburarea din DSM (manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale) care se apropie cel mai mult de această trăsătură de personalitate este tulburarea de personalitate antisocială.     

    Machiavelismul

    Nici machiavelismul nu e o boală sau diagnostic. E o trăsătură de personalitate care descrie indivizii manipulatori, care îi păcălesc și înșală pe ceilalți ca să-și atingă obiectivele personale.

    Machiavelicii au o viziune rece, calculată și cinică asupra vieții și în relațiile cu ceilalți. Mulți dintre ei nu sunt în contact cu emoțiile și au dificultăți în a și le exprima (alexitimia). De asemenea, au tendința de a se îndepărta cu ușurință de alte persoane, dacă acestea nu îi mai aduc beneficii.

    Termenul de machiavelism își are originea în filosofia politică a lui Niccolò Machiavelli, care a susținut că, în politică, poți folosi absolut orice mijloace pentru a-ți atinge scopul: vicleșug, minciună, lipsă de scrupule, manevre diabolice, trădare, corupere.

    Unele studii sugerează că, din toate elementele triadei întunecate, machiavelismul e corelat cel mai mult cu un nivel crescut de inteligență.

    Dacă vrei să afli cât de machiavelic ești, poți să-ți aplici acest test.

    Narcisismul

    Al treilea element al triadei, narcisismul, e caracterizat de aroganță și respect excesiv față de sine. Mulți narcisiști sunt doar frustranți pentru cei din jur, dar sunt și unii narcisiști extremi care pot deveni abuzivi emoțional sau chiar violenți atunci când nu li se acordă tratamentul special pe care consideră că îl merită.

    În mitologia greacă, Narcis era un tânăr frumos care, deși era înconjurat de dragostea și admirația celor care îl întâlneau, rămânea indiferent la atenția primită. În cele din urmă, e pedepsit să-și vadă chipul în apa unui izvor, se îndrăgostește de propria imagine și moare de durere.

    Deși multe persoane pot prezenta elemente de narcisism, numai unele suferă de o tulburarea de personalitate narcisică. Statisticile spun că undeva sub 1% din populația generală prezintă această tulburare, dar se consideră că, de fapt, tulburarea e mai frecventă de-atât.

    Tulburarea de personalitate narcisică e reprezentată de grandoare, nevoie excesivă de admirație și lipsă de empatie. Cel care suferă de așa ceva e sensibil la critică, insucces sau pierdere, are pretenții să fie favorizat, e sfidător, are sentimente de invidie, e insensibil la opinii diferite, la sfaturi sau la îndemnuri.

    Cel mai probabil, în trecutul unei persoane care suferă de oricare dintre cele trei elemente ale triadei întunecate au existat traume și situații de viață defavorizante.

    , , , , ,

  • Consilier pentru dezvoltare personală, psiholog, psihoterapeut, psihiatru. Cum te poate ajuta fiecare

    Consilier pentru dezvoltare personală, psiholog, psihoterapeut, psihiatru. Cum te poate ajuta fiecare

    În primul rând, nu e psiholog și nici psihoterapeut. Dacă vezi pe undeva termenul de consilier pentru dezvoltare personală sau life coach, să știi că acest lucru nu este egal cu a fi psiholog sau psihoterapeut. Un consilier nu lucrează cu persoane care au depresie, adicții sau boli psihice. În niciun caz nu este psihiatru.

    Pe scurt, consilierul pentru dezvoltare personală se află pe treapta cea mai lejeră dintre toate profesiile menționate. Nu este un specialist în sănătate mintală, dar te poate ajuta – în funcție de contextul vieții tale – să îți clarifici obiectivele de moment, să identifici obstacolele care te împiedică să obții ce vrei și să îți faci planuri realiste și care pot fi puse în aplicare.

    Consilierul pentru dezvoltare personală

    Consilierul pentru dezvoltare personală poate să lucreze cu persoane care au resurse emoționale, dar care se află într-un blocaj într-un anumit moment din viață. Consilierul nu poate să lucreze cu persoane care nu au aceste resurse emoționale, motiv pentru care, dacă va întâlni persoane care se confruntă cu adicții, depresie, tulburări de personalitate sau alte probleme psihice, le va îndruma către psiholog, psihoterapeut sau, dacă e cazul, către psihiatru.

    Un consilier pentru dezvoltare personală te poate ajuta numai dacă, împreună, dezvoltați o relație bazată pe încredere. Zonele în care îți poate oferi ajutor sunt legate de: sănătate, relaxare, relații, prieteni, familie, dragoste, dezvoltare personală și profesională.

    E axat pe acțiune și rezultate rapide și nu merge în explorarea trecutului (lucru de care se ocupă psihoterapeutul).

    Consilierea se adresează persoanelor sănătoase, fizic și mintal, care vor să se dezvolte. De cele mai multe ori, cei care apelează la consiliere:

    • au nevoie să ia decizii importante și le e greu să o facă;
    • se află într-o perioadă de tranziție pe care nu știu să o gestioneze;
    • nu reușesc să comunice eficient, asertiv;
    • nu au motivația necesară pentru a începe și duce la capăt anumite lucruri pe care ar vrea să le facă;
    • sunt stresați;
    • nu reușesc să își gestioneze bine timpul;
    • sunt nemulțumiți de relațiile lor;
    • sunt în căutarea unei noi direcții în viață.

    Psihologul

    Spre deosebire de consilier, care poate dobândi această specializare după un curs cu o durată de câteva zile sau săptămâni, psihologul a terminat cel puțin o facultate de psihologie. După ce obține un atestat de liberă practică de la Colegiul Psihologilor, psihologul devine clinician și poate să facă evaluări psihologice și consiliere psihologică inclusiv cu persoane care suferă de depresie, anxietate sau alte tulburări psihice, folosind metode non-farmaceutice.

    Psihologul nu pune un diagnostic psihiatric, dar poate face o evaluare psihologică și, dacă e cazul, poate recomanda vizita la medicul psihiatru, ridicând o suspiciune de diagnostic.

    Psihologul clinician poate lucra în spital sau în propriul cabinet. Pentru evaluarea psihologică poate folosi diferite teste pentru a analiza tiparele comportamentale, tipurile și tulburările de personalitate.  Ședințele de consiliere psihologică sunt asemănătoare cu cele de psihoterapie, dar se întind, de obicei, pe o perioadă mai scurtă de timp.

    Psihologul te ascultă, urmărește aspectele care țin de comportament și te poate poate ajuta să găsești strategii prin care să faci față mai bine frustrărilor vieții. În depresie și anxietate, de exemplu, analizează gândurile negative care ar putea fi la originea problemei.

    Psihoterapeutul

    Psihoterapia este o terapie prin vorbire. Deși par asemănători și multă lume îi confundă, psihologul și psihoterapeutul nu înseamnă același lucru. Pentru a fi psihoterapeut, un specialist trebuie să facă o școală de formare în psihoterapie. El poate să fie absolvent de facultate de psihologie, dar nu neapărat. Poate să fie absolvent și de medicină, teologie sau filosofie.

    În România, există multe școli de formare, printre care: psihoterapie cognitiv-comportamentală, psihanaliză, psihoterapie adleriană, psihoterapie analitică sau jungiană, analiză tranzacțională, analiză existențială și logoterapie, psihoterapie dialectic-comportamentală, psihoterapie integrativă, psihoterapie integrativă a traumei, psihoterapie centrată pe persoană.  

    Poți găsi aici mai multe informații despre fiecare.

    Un psihoterapeut poate, în funcție de psihoterapia pe care o practică, să exploreze mai mult sau mai puțin trecutul unei persoane. Indiferent de abordarea sa, relația terapeutică este cheia în rezolvarea problemelor celui care îi intră în cabinet.

    Psihoterapeutul tratează o gamă largă de dificultăți emoționale și ajută în gestionarea mai bună a problemelor date de diferite tulburări psihice. De obicei, relatiile psihoterapeutice durează mai mult decât ședințele de consiliere psihologică și se pot întinde pe câteva luni sau ani, în funcție de nevoile clientului și de apariția rezultatelor.

    O persoană nu trebuie să fie într-o situație gravă pentru a se adresa unui psihoterapeut. Psihoterapia e eficientă și pentru a te cunoaște mai bine și a învăța să ai relații funcționale cu cei din jur.

    Psihiatrul

    Psihiatrul e întru totul diferit de psiholog, psihoterapeut și cu atât mai mult de consilierul pentru dezvoltare personală. Psihiatrul a făcut o facultate de medicină, e medic, pune diagnostice și dă rețete.

    El se ocupă de problemele mai grave, care pot însemna depresie și anxietate, dar și tulburări psihice mai severe, cum ar fi tulburarea obsesiv-comulsivă, tulburarea bipolară sau schizofrenia.

    Psihiatrul înțelege cauzele biologice ale suferințelor și cunoaște chimia creierului (motiv pentru care e singurul care prescrie medicamente), în timp ce psihologul și psihoterapeutul analizează cauzele emoționale și traumele psihologice. Pentru a pune un diagnostic și a evalua starea de sănătate a unei persoane, și psihiatrul vorbește cu persoana aflată în suferință, însă discuțiile, de obicei, nu sunt atât de îndelungate ca cele din cabinetul unui psiholog sau psihoterapeut.

    Dacă un consilier, un psiholog sau un psihoterapeut se adreseaza unor clienți, psihiatrul se adresează unor pacienți.

    Așa cum un psihiatrul ar trebui să lucreze în colaborare cu un psiholog, tot astfel, un psiholog, psihoterapeut sau consilier pentru dezvoltare personală care constată că are în față o persoană cu probleme de sănătate mintală, trebuie să îndrume acea persoană către psihiatru.

    , , ,

  • Sindromul Peter Pan. Ce e și ce să faci cu el

    Sindromul Peter Pan. Ce e și ce să faci cu el

    Sindromul Peter Pan e un termen folosit în psihologie pentru a descrie adulții care refuză să crească, în sensul de a-și lua responsabilități corespunzătoare vârstei. Sindromul Peter Pan caracterizează în special bărbații, dar se manifestă și la femei.

    Peter Pan e un personaj creat de dramaturgul scoțian J. M. Barrie în 1904, în piesa de teatru Peter Pan sau Băiețelul care a refuzat să crească. În piesa de teatru, vârsta lui nu e menționată, dar se știe că are toți dinții de lapte. Peter Pan simbolizează, de fapt, egoismul copilăriei, indiferența și iresponsabilitatea unei vieți lipsite de griji.

    Sindromul Peter Pan nu e o boală sau o tulburare psihică, ci e o metaforă pentru cei care nu vor să crească și care sunt blocați mintal undeva în copilărie. Pe scurt, sindromul Peter Pan se referă la cei care au corp de adult, dar minte de copil. E vorba despre persoanele adulte care nu vor sau nu sunt capabile să crească, nu știu cum sau nu vor să înceteze să mai fie copii prin felul în care se comportă.

    Termenul a devenit popular odată ce un număr tot mai mare de adulți din societatea modernă au început să adopte comportamente imature din punct de vedere emoțional, refuzând să-și ia responsabilități corespunzătoare vârstei, în viața personală sau profesională. Unii dintre aceștia chiar se îmbracă și se comportă, la 30-40 de ani, ca și cum ar fi adolescenți.

    Câteva semne de sindrom Peter Pan

    Fiecăruia dintre noi îi mai e dor de simplitatea copilăriei și de viața lipsită de griji de atunci (fără să luăm în discuție cazurile în care copilăria a fost una dificilă și foarte traumatizantă), dar pentru cei cu sindromul Peter Pan această nostalgie atinge alte cote. Ajunge până într-acolo încât refuză să-și ia responsabilități de adulți și au dificultăți în a crea și a menține relații sănătoase.

    Partea care poate părea atrăgătoare la adulții Peter Pan e că sunt aventurieri, spontani și au o atitudine lipsită de griji. Totuși, acestea sunt consecințe ale unei lipse de maturizare.

    O persoană cu sindromul Peter Pan poate avea probleme în a-și lua și a respecta un angajament, poate să amâne la infinit responsabilitățile, poate să aibă o grijă excesivă legată de felul în care arată sau legată de sănătate, poate să pară foarte încrezătoare, când, de fapt, are mari probleme legate de stima de sine. Apar probleme de adaptare în relații sau la locul de muncă, pentru că nu suportă critica de niciun fel și devin anxioși.

    Deseori, persoanele Peter Pan se tem de singurătate și au dificultăți în exprimarea emoțiilor. O altă caracteristică a acestora este că, în unele cazuri, își schimbă des partenerii de cuplu și caută persoane mai tinere. Atunci când relația pare să să îndrepte către angajament, încep să se teamă și preferă să rupă legătura. Cum relațiile cu parteneri mai tineri se concenterază mai mult pe momentul prezent și nu implică neapărat planuri de viitor, deci nici griji în perspectivă, acestea sunt preferate de adulții Peter Pan.

    Psihologul Dan Kiley, care a cercetat și scris despre sindromul Peter Pan, e de părere că adulții Peter Pan pot manifesta trăsături de personalitate narcisică. Tot el spune că o consecință a faptului că aceștia nu își pot lua responsabilități este tendința de a-i învinovăți pe alții pentru problemele lor.

    Adulții cu sindromul Peter Pan au fost copiii unor părinți supraprotectori

    Un studiu din 2007 arată că stilul de parenting supraprotector poate afecta dezvoltarea de mai târziu a copiilor, care pot ajunge adulți Peter Pan. De obicei, sindromul afectează persoanele dependente, care au fost supraprotejate de către familiile lor și care nu au dezvoltat abilitățile necesare pentru a se confrunta cu viața.

    Un alt studiu, din 2019, sugerează că sindromul Peter pan vine dintr-o slabă conexiune cu o figură maternă în copilărie, în timp ce alte ipoteze se referă la părinții prea permisivi, care nu au stabilit limite, sau părinții abuzivi, care i-au forțat pe copii să crească prea repede.  

    Cei cu sindromul Peter Pan văd lumea adulților ca fiind una problematică, prin urmare, glorifică adolescența, în care vor să rămână cât mai mult timp, și, dacă au privilegiul să poată face asta, o vor face.

    Sindromul Peter Pan se poate manifesta nu numai la bărbați, ci și la femei. Totuși, apare mai des la bărbați. Unii dintre bărbații Peter Pan își caută partenere care să aibă un comportament matern în relația cu ei. Prin urmare, psihologul Dan Kiley a vorbit și despre sindromul Wendy, care descrie femeile care se comportă ca niște mame cu partenerii lor și care fac totul pentru ei, în detrimentul ambilor.

    Ce să faci dacă ești într-o relație cu un Peter Pan

    Lejeritatea cu care privește viața, umorul, jovialitatea, pasiunea şi spiritul de aventură pot să facă un Peter Pan să fie foarte atrăgător. Asta înainte de a observa că nu-i plac responsabilitățile. Dacă te afli într-o relație cu un astfel de partener de mai multă vreme, s-ar putea să nu mai fie atât de distractiv să le faci tu pe toate.

    Iată ce poți face dacă bănuiești că partenerul tău are sindromul Peter Pan:

    • Nu-i spune „te comporți ca un copil!” și nu îl admonesta. În loc să contribui la stigmatizarea care există oricum pe această temă, încearcă să manifești compasiune pentru partenerul tău, oricât de frustrant ar fi uneori.
    • Comunică-ți nevoile. Poți să ai compasiune și să fii ferm în același timp. Nu te feri să îi comunici nevoile și dorințele tale. Dacă faci asta, tot ce se întâmplă e să-l ajuți să perpetueze comportamentul imatur.
    • Stabilește limite și împărțiți sarcinile. Chiar dacă nu e pregătit să-și ia prea multe responsabilități, pe unele le poate face, așa că alcătuiți o listă și împărțiți îndatoririle. Unul gătește, celălalt spală vasele, de exemplu.
    • Fii realist. Dacă faptul că partenerul tău refuză să-și ia angajamente e foarte frustrant, poți ajunge într-un punct în care să reevaluezi relația. Dacă decizi să rămâi, s-ar putea să fie nevoie să accepți ideea că nu îl poți schimba, deci să devii mai realist.
    • Ai grijă de nevoile tale. E obositor ca dorințele și nevoile partenerului să fie în prim-plan în cea mai mare parte din timp, așa că e bine să acorzi atenție și nevoilor tale, chiar dacă el nu o face. Fă ceva plăcut pentru tine.

    Ce să faci dacă ești un Peter Pan

    Dacă tu însuți ești un Peter Pan – și e de-nțeles să vrei să trăiești toată viața fără griji –, dar vrei să schimbi ceva în acest sens și să încerci și partea de aventură pe care ți-o aduce viața de adult, iată ce poți face:

    • Fii sincer cu tine. Întreabă-te care sunt avantajele și dezavantajele acestui stil de viață, cine își ia angajamentele în locul tău, te ajută pe termen lung acest fel de a fi? Și, mai ales, de unde poți să-ncepi schimbarea?
    • Crește-ți toleranța la stres. Sindromul Peter pan înseamnă, de fapt, anxietatea dată de o toleranță scăzută la frustrare. De exemplu, o relație serioasă, care anunță responsabilități și pierderea unor libertăți, poate fi enervantă și cu siguranță e înfricoșătoare, dar ce se poate întâmpla dacă nu fugi la primul semn că treaba devine serioasă?
    • Caută sprijin. O poți face la partenerul tău, care aproape sigur vrea să te ajute să devii mai responsabil, sau la un terapeut, cu care poți merge mai în profunzime, să cauți tiparele psihice care te-au adus aici, după care poți învăța noi forme de comportament.
    ,

  • 25 de drepturi personale ale fiecăruia dintre noi

    25 de drepturi personale ale fiecăruia dintre noi
    1. Am dreptul să solicit ceea ce doresc.
    2. Am dreptul să refuz solicitările cărora nu le pot face faţă.
    3. Am dreptul să-mi exprim sentimentele, pozitive sau negative.
    4. Am dreptul să-mi schimb opiniile.
    5. Am dreptul să comit greşeli şi să nu fiu totdeauna perfect.
    6. Am dreptul să mă conformez propriilor mele sisteme de norme şi valori.
    7. Am dreptul să spun “nu” la tot ceea ce mi se pare că nu sunt pregătit să fac, este periculos sau îmi încalcă normele şi valorile.
    8. Am dreptul să-mi stabilesc propriile sisteme de priorităţi.
    9. Am dreptul să nu mă simt responsabil pentru comportamentele, acţiunile, sentimentele şi problemele celorlalţi.
    10. Am dreptul să solicit onestitate din partea celorlaţi.
    11. Am dreptul să mă supăr pe o persoană la care ţin.
    12. Am dreptul să fiu eu însumi.
    13. Am dreptul să mă simt speriat şi să spun acest lucru celorlalţi.
    14. Am dreptul să spun “nu ştiu”.
    15. Am dreptul să nu prezint scuze şi să nu-mi motivez comportamentul.
    16. Am dreptul să iau decizii bazate pe propriile mele sentimente.
    17. Am dreptul să-mi satisfac propriile trebuinţe în timpul şi în locurile pe care le consider potrivite.
    18. Am dreptul să mă distrez şi să fiu frivol.
    19. Am dreptul să fiu mai sănătos decât cei din jurul meu.
    20. Am dreptul să mă aflu într-o ambianţă în care nu se abuzează de persoana mea.
    21. Am dreptul să-mi fac prieteni şi să mă simt bine în preajma celorlalţi.
    22. Am dreptul să mă schimb şi să evoluez.
    23. Am dreptul la respect din partea celorlaţi faţă de propriile nevoi şi dorinţe.
    24. Am dreptul să fiu tratat ca o persoană demnă şi plină de respect.
    25. Am dreptul să fiu fericit.

    Lista de drepturi personale a fost alcătuită de Edmund J. Bourne, care a cercetat anxietatea și tulburările de anxietate.

    Discuția despre lista drepturilor personale se poartă, în psihologie, în contextul asertivității și al antrenamentului pentru o exprimare asertivă.

    Altfel spus, e important să fim conștienți zi de zi de aceste drepturi ale noastre, pentru că în felul acesta vom putea să ne respectăm mai mult. Dar acest lucru nu este de ajuns, este doar primul pas către schimbare.

    Provocarea cea mai mare este, de fapt, să învățăm să ne cerem drepturile într-un mod asertiv. Adică ferm, dar fără furie și învinovățire la adresa celuilalt.

    , ,

  • Frica de eșec și arta japoneză kintsugi. Cum poate fi navigat eșecul

    Frica de eșec și arta japoneză kintsugi. Cum poate fi navigat eșecul

    Frica de eșec e unul dintre cei mai mari autosabotori. Mecanismul de apărare care se activează cel mai des în fața acestei frici e fuga. Fuga de noi încercări, de responsabilități, în cele din urmă, fuga de viață. Kintsugi te poate învăța să vezi eșecul cu alți ochi și, în loc să vrei să-ți ascunzi cioburile sub preș, să vrei să le lipești fără să ascunzi crăpăturile.

    Am trecut cu toții prin diferite tipuri de eșec și, dacă nu ne oprim din trăit, o să trecem în continuare.

    Eșecul face parte din viață și din progres. Dacă încerci, nu ai cum să eviți în totalitate eșecul, oricât de mic sau de mare ar fi el. E, așadar, natural. Sigur, dacă nu vorbim despre atichifobie, care e o frică irațională de eșec.

    Eșecul e o parte atât de important din viață, încât cei de la The Conversation i-au dedicat o secțiune întreagă care se numește Fail better – Cum să eșuezi mai bine. Tot ei au scris despre filosofia care stă în spatele artei japoneze kintsugi.

    Kintsugi sau cum să repari eșecul, în loc să îl bagi sub preș

    Multe forme de artă japoneză au devenit cunoscute la nivel mondial în ultimii ani, pentru că se bazează pe concepte care încurajează acceptarea și contemplarea imperfecțiunii, ideea de schimbare continuă și de efemeritate. Concepte spre care ne îndreptăm din ce în ce mai des, pentru că fac greutățile vieții mai ușor de suportat.

    Kintsugi este una dintre ele și a atras atenția atât ca tehnică de artă, cât și ca punct de vedere universal asupra lumii și ca metaforă pentru cum ne putem trăi viața.

    Kintsugi este arta reparării vaselor ceramice sparte. Dacă un bol e spart, nu îl arunci – cum facem aproape de fiecare dată în ziua de azi – ci îl lipești. Pentru că e o formă de artă, sigur că japonezii nu lipesc aceste boluri cu orice, ci folosesc o rășină specială, după care, în loc să ascundă crăpăturile, le scot în evidență cu pudră de aur sau alt metal prețios și strălucitor.

    Dincolo de ideea că există frumusețe în imperfecțiune, o altă lecție care se desprinde din arta kintsugi este că spărtura – în cazul oamenilor, eșecul – poate fi văzut ca o oportunitate de a-ți reașeza viața.

    Frica de eșec ne poate pune pe fugă

    Poate că ai trecut printr-o despărțire de persoana cu care ți-ai petrecut mulți ani sau, în orice caz, multe speranțe. Poate că ai fost pus pe linie moartă când sperai să primești o promovare la job, în timp ce toți foștii tăi colegi de liceu sunt deja în funcții de conducere. Poate că ai picat un examen important în viața ta. Poate că n-ai făcut un copil la timpul potrivit. Poate că n-ai fost cel mai bun părinte și, acum, copiii tăi evită să te viziteze. Poate că nu ai călătorit destul sau poate dimpotrivă, ai fost numai pe drumuri și ai abandonat ideea de familie.

    Motive pentru care să simți că ai eșuat sunt cu mile și, oricum ar fi, eșecul nu e distractiv.

    Deloc. E dureros și greu de suportat și te poate face să nu mai vrei să-ncerci. Eșecul poate să producă anxietate, o anxietate anticipatorie, care poate fi paralizantă. Pur și simplu îți imaginezi că vei eșua și data viitoare, așa că de ce să te mai obosești să încerci, când oricum n-o să-ți iasă?

    Totuși, lecția pe care o poți învăța – inspirându-te din arta kintsugi – e că eșecul, deși e greu de dus, este o oportunitate. Îți dă șansa să înveți, să reflectezi la ce ai făcut până acum și la ce poți schimba, după care să te regrupezi.

    Ai eșuat, toți eșuăm, dar asta nu înseamnă că nu mai e nimic de făcut. Nu rămâne blocat acolo și nici nu fugi de următoarele ocazii de a încerca în viață!

    Mecanismul de apărare cel mai frecvent atunci când ne confruntăm cu frica de eșec este fuga. Evităm să încercăm ceva nou, să ne luăm noi responsabilități sau să începem orice lucru care pare provocator sau nefamiliar, dar care ne poate duce către succes, de teama unui nou eșec.

    Evitarea nu este întotdeauna la vedere. Uneori, poți da impresia – chiar și ție însuți – că te implici într-o altă activitate sau relație, dar, de fapt, nu participi cu adevărat. Nu te implici, amâni, nu faci ce ar trebui să faci sau le faci pe dos tocmai pentru a-ți asigura eșecul. Te autosabotezi.

    O altă formă de autosabotaj cauzat de frica de eșec este să renunți mult prea repede. Încerci prea puțin timp și fără a-ți acorda șanse reale. Te concentrezi prea mult asupra lucrurilor negative sau dificultăților și deja stabilești eșecul înainte ca el să fie un eșec, așa că ieși din peisaj de unul singur.

    Cele mai vizibile exemple în cazul acesta sunt din zona relațiilor de cuplu. Dacă te-ai săturat să nu meargă relațiile, nu mai încerci decât de formă. Ieși la câteva întâlniri cu cineva, dar nu te deschizi, nu te implici, nu ai inițiativă, observi mai degrabă defectele celuilalt, pe care le vânezi ca să-ți confirmi că nu se potrivește cu schema ta mintală, iar apoi decizi că „nu merge” și abandonezi. De fapt, nici nu ai încercat.  

    Ce poți să faci dacă trăiești cu frica de eșec

    În primul rând – și asta ne învață și arta kintsugi – acceptă eșecul. Uită-te spre el și nu încerca să-l mușamalizezi. Observă-ți gândurile și încearcă să afli ce te-a adus aici. Poate că unele lucruri pe care tu le-ai făcut, poate că unele lucruri pe care ceilalți le-au făcut.

    Eșecul doare și e firesc să fie așa. Nu evita să stai cu suferința eșecului. De unde vine ea? Din interiorul tău sau din ceea ce îți spune societatea că trebuie să faci sau să ai până la vârsta asta?

    Dar nu uita să te gândești și la lucrurile pe care le-ai făcut bine de-a lungul timpului. E important să ai aceste ancore la care să te întorci din când în când și să vezi și ce ți-a ieșit bine în viață.

    Indiferent de motivele care au dus la eșec, privește către tine cu blândețe, după care adună bucățile de dezamăgire și transformă-le în ceva nou, ceva diferit, ca pe un bol kintsugi. Încearcă să modifici tiparul eșecurilor, dacă observi că ele au funcționat până acum pe aceeași schemă.

    Cel mai important lucru pe care îl ai de făcut este să te expui din nou la viață, fără să fugi de ea. Dacă te ferești prea mult de eșec, te poți feri de noi încercări și, deci, de viață. Observă-ți atât atuurile, cât și slăbiciunile. Află ce poți face mai bine, dar nu te astepta la perfecțiune.

    Când o iei de la capăt, nu-ți imagina că de data asta va fi ceva perfect. Acceptă-ți imperfecțiunea și fă ce poți mai bun din ea, fără să pui presiune și să cauți ceva neciobit. Lucrurile nu sunt perfecte și nici nu ies exact așa cum ți-ai imaginat, tocmai asta e frumusețea. Și nu uita că nimeni nu e lipsit de fisuri, acceptă și imperfecțiunile altora.

    , , , ,