-
Frica de eșec și arta japoneză kintsugi. Cum poate fi navigat eșecul
Frica de eșec e unul dintre cei mai mari autosabotori. Mecanismul de apărare care se activează cel mai des în fața acestei frici e fuga. Fuga de noi încercări, de responsabilități, în cele din urmă, fuga de viață. Kintsugi te poate învăța să vezi eșecul cu alți ochi și, în loc să vrei să-ți ascunzi cioburile sub preș, să vrei să le lipești fără să ascunzi crăpăturile.
Am trecut cu toții prin diferite tipuri de eșec și, dacă nu ne oprim din trăit, o să trecem în continuare.
Eșecul face parte din viață și din progres. Dacă încerci, nu ai cum să eviți în totalitate eșecul, oricât de mic sau de mare ar fi el. E, așadar, natural. Sigur, dacă nu vorbim despre atichifobie, care e o frică irațională de eșec.
Eșecul e o parte atât de important din viață, încât cei de la The Conversation i-au dedicat o secțiune întreagă care se numește Fail better – Cum să eșuezi mai bine. Tot ei au scris despre filosofia care stă în spatele artei japoneze kintsugi.
Kintsugi sau cum să repari eșecul, în loc să îl bagi sub preș
Multe forme de artă japoneză au devenit cunoscute la nivel mondial în ultimii ani, pentru că se bazează pe concepte care încurajează acceptarea și contemplarea imperfecțiunii, ideea de schimbare continuă și de efemeritate. Concepte spre care ne îndreptăm din ce în ce mai des, pentru că fac greutățile vieții mai ușor de suportat.
Kintsugi este una dintre ele și a atras atenția atât ca tehnică de artă, cât și ca punct de vedere universal asupra lumii și ca metaforă pentru cum ne putem trăi viața.
Kintsugi este arta reparării vaselor ceramice sparte. Dacă un bol e spart, nu îl arunci – cum facem aproape de fiecare dată în ziua de azi – ci îl lipești. Pentru că e o formă de artă, sigur că japonezii nu lipesc aceste boluri cu orice, ci folosesc o rășină specială, după care, în loc să ascundă crăpăturile, le scot în evidență cu pudră de aur sau alt metal prețios și strălucitor.
Dincolo de ideea că există frumusețe în imperfecțiune, o altă lecție care se desprinde din arta kintsugi este că spărtura – în cazul oamenilor, eșecul – poate fi văzut ca o oportunitate de a-ți reașeza viața.
Frica de eșec ne poate pune pe fugă
Poate că ai trecut printr-o despărțire de persoana cu care ți-ai petrecut mulți ani sau, în orice caz, multe speranțe. Poate că ai fost pus pe linie moartă când sperai să primești o promovare la job, în timp ce toți foștii tăi colegi de liceu sunt deja în funcții de conducere. Poate că ai picat un examen important în viața ta. Poate că n-ai făcut un copil la timpul potrivit. Poate că n-ai fost cel mai bun părinte și, acum, copiii tăi evită să te viziteze. Poate că nu ai călătorit destul sau poate dimpotrivă, ai fost numai pe drumuri și ai abandonat ideea de familie.
Motive pentru care să simți că ai eșuat sunt cu mile și, oricum ar fi, eșecul nu e distractiv.
Deloc. E dureros și greu de suportat și te poate face să nu mai vrei să-ncerci. Eșecul poate să producă anxietate, o anxietate anticipatorie, care poate fi paralizantă. Pur și simplu îți imaginezi că vei eșua și data viitoare, așa că de ce să te mai obosești să încerci, când oricum n-o să-ți iasă?
Totuși, lecția pe care o poți învăța – inspirându-te din arta kintsugi – e că eșecul, deși e greu de dus, este o oportunitate. Îți dă șansa să înveți, să reflectezi la ce ai făcut până acum și la ce poți schimba, după care să te regrupezi.
Ai eșuat, toți eșuăm, dar asta nu înseamnă că nu mai e nimic de făcut. Nu rămâne blocat acolo și nici nu fugi de următoarele ocazii de a încerca în viață!
Mecanismul de apărare cel mai frecvent atunci când ne confruntăm cu frica de eșec este fuga. Evităm să încercăm ceva nou, să ne luăm noi responsabilități sau să începem orice lucru care pare provocator sau nefamiliar, dar care ne poate duce către succes, de teama unui nou eșec.
Evitarea nu este întotdeauna la vedere. Uneori, poți da impresia – chiar și ție însuți – că te implici într-o altă activitate sau relație, dar, de fapt, nu participi cu adevărat. Nu te implici, amâni, nu faci ce ar trebui să faci sau le faci pe dos tocmai pentru a-ți asigura eșecul. Te autosabotezi.
O altă formă de autosabotaj cauzat de frica de eșec este să renunți mult prea repede. Încerci prea puțin timp și fără a-ți acorda șanse reale. Te concentrezi prea mult asupra lucrurilor negative sau dificultăților și deja stabilești eșecul înainte ca el să fie un eșec, așa că ieși din peisaj de unul singur.
Cele mai vizibile exemple în cazul acesta sunt din zona relațiilor de cuplu. Dacă te-ai săturat să nu meargă relațiile, nu mai încerci decât de formă. Ieși la câteva întâlniri cu cineva, dar nu te deschizi, nu te implici, nu ai inițiativă, observi mai degrabă defectele celuilalt, pe care le vânezi ca să-ți confirmi că nu se potrivește cu schema ta mintală, iar apoi decizi că „nu merge” și abandonezi. De fapt, nici nu ai încercat.
Ce poți să faci dacă trăiești cu frica de eșec
În primul rând – și asta ne învață și arta kintsugi – acceptă eșecul. Uită-te spre el și nu încerca să-l mușamalizezi. Observă-ți gândurile și încearcă să afli ce te-a adus aici. Poate că unele lucruri pe care tu le-ai făcut, poate că unele lucruri pe care ceilalți le-au făcut.
Eșecul doare și e firesc să fie așa. Nu evita să stai cu suferința eșecului. De unde vine ea? Din interiorul tău sau din ceea ce îți spune societatea că trebuie să faci sau să ai până la vârsta asta?
Dar nu uita să te gândești și la lucrurile pe care le-ai făcut bine de-a lungul timpului. E important să ai aceste ancore la care să te întorci din când în când și să vezi și ce ți-a ieșit bine în viață.
Indiferent de motivele care au dus la eșec, privește către tine cu blândețe, după care adună bucățile de dezamăgire și transformă-le în ceva nou, ceva diferit, ca pe un bol kintsugi. Încearcă să modifici tiparul eșecurilor, dacă observi că ele au funcționat până acum pe aceeași schemă.
Cel mai important lucru pe care îl ai de făcut este să te expui din nou la viață, fără să fugi de ea. Dacă te ferești prea mult de eșec, te poți feri de noi încercări și, deci, de viață. Observă-ți atât atuurile, cât și slăbiciunile. Află ce poți face mai bine, dar nu te astepta la perfecțiune.
Când o iei de la capăt, nu-ți imagina că de data asta va fi ceva perfect. Acceptă-ți imperfecțiunea și fă ce poți mai bun din ea, fără să pui presiune și să cauți ceva neciobit. Lucrurile nu sunt perfecte și nici nu ies exact așa cum ți-ai imaginat, tocmai asta e frumusețea. Și nu uita că nimeni nu e lipsit de fisuri, acceptă și imperfecțiunile altora.
-
Ce spui după Bună ziua? Ce zice Eric Berne în analiza tranzacțională
Eric Berne (1910-1970) a fost psihiatru și psihoterapeut. După ce s-a pregătit pentru a deveni psihanalist, s-a gândit mai bine și a creat o nouă abordare psihoterapeutică: analiza tranzacțională. Una dintre cărțile lui în care explică analiza tranzacțională este Ce spui după Bună ziua?
Foarte pe scurt, analiza tranzacțională se referă la tranzacțiile din relațiile interumane, dar nu oricum, ci luând în considerare că fiecare persoană manifestă trei stări ale Eului: cel de Părinte, cel de Adult și cel de Copil. Practic, fiecare dintre noi se pune în aceste stări – de Părinte, Adult sau Copil – în diferite interacțiuni. În starea de Părinte, gândim, simțim și reacționăm la fel cum făceau părinții noștri (mama sau tatăl) atunci când noi eram copii. În starea de Adult, evaluăm obiectiv mediul și calculăm probabilitățile și posibilitățile pe baxa experienței anterioare (e starea în care, teoretic, tindem să stăm cel mai des, pentru că provoacă cele mai puține probleme). În starea de Copil, ne întoarcem la fetița sau băiețelul care am fost, simțim, gândim și acționăm ca în jurul vârstelor de 2-5 ani; această stare nu este considerată puerilă sau imatură.
În interacțiunea dintre doi oameni, fiecare dintre ei se poate plasa într-una din aceste stări, de Părinte, Adult sau Copil. Prin urmare, tranzacțiile din relație nu se petrec între doi oameni, ci între cele șase instanțe ale celor doi oameni.
Atunci când tranzacția este între starea de Părinte a unei persoane și starea de Copil a celeilalte, Berne o numește tranzacție complementară. Unul se plasează în rol de părinte și celălalt în rol de copil și, cumva, reușesc să se înțeleagă.
Problemele apar când tranzacțiile sunt încrucișate. Adică o persoană i se adresează celeilalte din rolul de Părinte, așteptând supunere, dar această a doua persoană răspunde din starea de Adult, ceea ce i se va părea primului o nesupunere, o neobrăzare. În acest caz, comunicarea se întrerupe.
Structurarea timpului în analiza tranzacțională
O altă idee dezvoltată de Eric Berne se referă la nevoia oamenilor de a structura timpul. Nu ne place timpul nestructurat, motiv pentru care nu ne face plăcere să săm singuri și preferăm tot felul de activități, deși ne aduc puțină satisfacție.
Berne a ajuns la ideea că avem nevoie să ne structurăm timpul după ce s-a gândit că avem trei tipuri de pulsiuni/foame de bază:
- Foamea de stimuli sau de senzații. Căutăm activ senzațiile, de aceea încarcerații vor să evite izolarea și tot de aceea parcurile de distracții sunt pline.
- Foamea de confirmare. Căutăm niște senzații speciale, pe care le putem primi numai de la alte ființe umane (sau, în anumite cazuri, de la un animal). Avem nevoie de mângâierea, vocea, căldura, mirosul altei ființe.
- Foamea de structurare. Avem nevoie grupuri și organizații, dar și de un timp structurat și organizat.
Apoi, structurarea timpului are și ea patru forme, care se regăsesc în comportamentul social, pe termen scurt: retragerea (când, într-o posibilitate de interacțiune, de exemplu în tren, oamenii nu comunică), ritualul (sunt programate din exterior, prin tradiție și obiceiuri sociale), acțiunile (munca, ocupațiile din timpul liber, jocurile, ca seturi de tranzacții cu intenții ascunse) și intimitatea (ca relație sinceră, lipsită de jocuri, cu dăruire și primire sinceră). Dintre acestea, retragerea și intimitatea sunt cazurile-limită.
Toate aceste forme de acțiune socială sunt, spune Berne, modalități de structurare a timpului cu scopul de a evita plictiseala și de a obține cea mai mare satisfacție posibilă în fiecare situație.
Fiecare persoană are un scenariu de viață în funcție de care își organizează timpul, folosind aceste forme de comportament social. În general, scenariile de viață se bazează pe iluzii copilărești, iar la unii oameni acestea se pot derula toată viața. De cele mai multe ori, scenariile conțin în mare parte activități rituale, activități de muncă, de timp liber și jocuri, care duc la satisfacție imediată, intercalate cu perioade de retragere și intimitate.
Există însă și oameni pentru care iluziile se destramă treptat, ceea ce duce la crize de viață, cum ar fi revoltele adolescenților sau așa-numitele crize ale vârstei mijlocii, care duc la o reconturare a filosofiei de viață. Atunci când o persoană încearcă cu disperare să-și mențină iluziile, poate ajunge la depresie sau spiritualism. Când, din contră, își pierde brusc toate iluziile, poate ajunge la deznădejde.
-
Efectul Zeigarnik și cum poate afecta relațiile de cuplu
Efectul Zeigarnik e un fenomen psihologic studiat de rusul Blima Zeigarnik (psiholog și psihiatru) și se referă la faptul că oamenii își amintesc procesele incomplete sau întrerupte mai bine decât pe cele complete. Zeigarnick a ajuns la această concluzie după ce a analizat comportamentul ospătarilor și a observat că aceștia își aminteau comenzile doar cât timp erau în procesul de a fi servite, deci înainte de a fi achitate și încheiate.
În timp ce unele studii sugerează că efectul Zeigarnik poate fi folosit în mod favorabil – unii psihologi merg atât de departe încât sugerează că studenții care doresc să își amintească materia mai bine ar trebui să își lase învățatul neterminat când iau pauze – acesta are și efecte negative asupra psihicului.
Sarcinile neterminate, mai ales cele care au consecințe negative, duc adesea la gânduri intruzive stresante. La rândul lor, aceste gânduri pot să afecteze somnul, să ducă la anxietate și, pe termen lung, să epuizeze și mai mult resursele mintale și emoționale ale unei persoane.
Efectul Zeigarnik și relațiile de cuplu
John Gottman, un psiholog american care a înființat Institutul Gottman și a creat un tip de terapie de cuplu axată pe rezolvarea conflictelor și creșterea intimității, a dezlegat efectul Zeigarnic într-o notă deloc câștigătoare pentru cupluri:
Evenimentele negative neprocesate între parteneri au o putere distructivă enormă. Printr-o erodare continuă a încrederii, aceste evenimente degradează și, în cele din urmă, distrug și cele mai intime relații.
Oamenii au o tendință de a rumina, adică de a despica firul în patru. Prin urmare, dacă evenimentele negative (inclusiv gândurile) nu sunt procesate într-o discuție cu partenerul, apoi aminirile acestor evenimente sunt întărite, iar reamintirea este repetată iar și iar în mintea persoanei. În felul acesta, încrederea se erodează și, chiar dacă partenerii nu se despart, relația devine un fel de fântână de negativism.
Ceea ce urmează este că partenerul nemulțumit, care a pornit de la efectul Zeigarnik și a lăsat lucrurile „neterminate” își va privi partenerul cu un ochi critic în general. Iar un partener care e privit tot timpul cu suspiciune și neîncredre poate fi defăimat fără să existe un motiv real.
Articol în curs de actualizare.
-
Rezist la refuz – cartea cu provocări
Am citit Rezist la refuz, a lui Jia Jiang, după ce am urmărit TED-ul lui de 15 minute. E o carte despre cum să-ți depășești teama de respingere. De fapt, e o carte despre cum să te expui în fața respingerii, ca să te desensibilizezi la ea.
După ce a eșuat pe plan profesional, Jia Jiang, un chinez care venise în America pentru a deveni un al doilea Bill Gates, s-a apucat să citească despre respingere. A dat de proiectul lui Jason Comely, un antreprenor care dezvoltat terapia respingerii și a făcut și un joc cu cărți, un fel de provocări care să te ajute să te expui la respingere, și așa i-a venit ideea: timp de 100 de zile, Jia Jiang avea să se pună în tot felul de situații cu risc mare de a fi respins. Și-a propus să și filmeze experiențele și să le posteze în social media, iar mai târziu asta i-a adus o grămadă de succes.
Ideea cărții poate fi rezumată din primele trei situații în care s-a pus:
În prima zi, a cerut împrumut 100 de dolari paznicului de la serviciu. Drept răspuns, omul i-a spus: „Nu! Pentru ce?”. Jia s-a fâstâcit și a plecat cu prima respingere dintr-un lung șir care avea să urmeze. Mai târziu, s-a uitat pe înregistrare și a observat cum a reacționat paznicul și cum a reacționat el. S-a oprit asupra faptului că paznicul l-a întrebat „de ce?” și a înțeles că ar fi putut fi mai explicativ, în loc să se sperie și să fugă, cum facem cu toții în fața respingerii. De cele mai multe ori, nu întrebăm care sunt motivele respingerii și le fabricăm singuri, luând respingerea ca pe ceva extrem de personal, când, de multe ori, nu are legătură cu noi, ci cu cel care ne respinge.
A doua experiență a lui Jia a fost când s-a dus la un fast food cum e Burger King, unde se oferea un refill (reumplere a paharului) de băutură, și a cerut un refill de buger. „Burgerul e foarte bun. Îl pot umple încă o dată?”, l-a întrebat Jia pe vâzătorul de la fast food. Când a primit, din nou, un nu, Jia nu s-a mai speriat, ci a vorbit cu vânzătorul: „Cum de aveți așa ceva pentru băuturi, dar nu și pentru burgeri?”. A mai schimbat două cuvinte cu vânzătorul, i-a zâmbit și a plecat. Iar lecția din acea zi a fost că felul în care pui o întrebare și în care conduci discuția influențează major rezultatul unei situații cu potențial de respingere.
Ziua a treia a fost șocantă. S-a dus la o gogoșerie și a cerut vânzătoarei de acolo – care făcea și gogoșile – să-i facă unele sub forma siglei de la jocurile olimpice.
În loc să-i spună nu, vânzătoarea l-a întrebat când le vrea. După ce s-a bâlbâit de uimire, Jia i-a spus că în 15 minute. Femeia, în loc să îl respingă, a luat o foaiede hârtie și un creion și a desenat schița, apoi s-a pus pe făcut gogoși. La final, Jia i-a mulțumit vânzătoarei, care nu numai că i-a făcut gogoși olimpice, dar nici nu i-a luat bani pe ele. Lecția din acea zi? Dacă nu ar fi pus acea întrebare, Jia nu ar fi trăit niciodată acel moment uimitor că lumea e e mult mai bună.
Tu ce câte ori renunți să mai adresezi o întrebare numai de frica respingerii? De câte ori te oprești după un nu, fără să înțelegi motivele celui care te respinge?
Laboratorul de psihologie 